Pictor Marina Capaţîna

Când am luat decizia să merg la Bucureşti pentru a studia pictura, eram prin clasa a 8, la liceul din Chişinău. Am aflat de această posibilitate de la bunul meu profesor de limba română, Petru Stepan.

El a fost cel care mi-a povestit despre şcolile din România (el era din Fălticeni, dar în timpul războiului, pentru că tatăl său era preot au fost nevoiţi să se refugieze în Moldova şi aici au rămas), despre învăţământul românesc şi mai ales despre oamenii din România.

Am fost atât de impresionată de toate cele povestite, încât ardeam de nerăbdare să vină momentul în care să pot da examenele necesare pentru admitere.
Deci, eram în clasa a 8, dar aşa cum capacitatea la noi este în clasa a 9, am fost nevoită să mai aştept un an.

A trecut şi a clasa a 9 cu capacitatea, cu tot, şi nu am avut la dispoziţie decât 2 săptămâni după examene să mă pregătesc pentru admiterea în România. Dar nu mai conta timpul, eram nerăbdătoare să mă ştiu la liceul “Nicolae Tonitza”. În acel an s-au oferit 3 locuri pentru acest liceu, restul de locuri erau pe undeva prin ţară, Timişoara parcă, Cluj, etc.

Venise şi ziua mult aşteptată, dar de dimineaţă am avut multe neplăceri, care cât pe ce nu mi-au rupt visul. Dosarele au fost amestecate şi al meu era pus la cei de limbă străină, examenul a avut loc în altă parte decât acolo unde se stabilise iniţial, şi multe altele, dar peste toate am trecut cu bine şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a protejat.

La finalul zilei a venit şi vestea, pe la 9 seara. S-a întâmplat totul repede, nu am avut la dispoziţie decât câte o oră şi jumătate pentru fiecare examen în parte (desen, culoare şi compoziţie).

Am fost prima pe listă şi am avut posbilitatea să îmi aleg oraşul în care vreau să merg, bineînţeles a fost Bucureştiul.

Cred că a fost cea mai fericită zi…

Cu dedicaţie pentru profesorul meu de limba română, Petru Stepan

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
(”Speranţa”, Mihai Eminescu)

Când mă gândesc la Liceul de Arte “Igor Vieru” nu pot să trec cu vederea toţi acei profesori care au contribuit foarte mult la evoluţia mea profesională.

Prima mea profesoară de pictură, D-na Olga Guţu, un om deosebit şi un pictor foarte talentat. Cu ea am făcut primele exerciţii de amestec culori.

După ea a urmat un profesor care venise pentru prima oară în liceul nostru şi noi am fost prima lui clasă în această şcoală, D-nul Stanislav Babiuc. Este omul la care mă gândesc ori de câte ori primesc laude şi aprecieri din partea celor care îmi apreciază munca şi talentul. Cu el am pus bazele fără de care azi nu aş fi putut ajunge la o asemenea performanţă.

Acest om a pus suflet în tot ce a făcut. Atunci când noi nu înţelegeam sau nu reuşeam ceva, el era întotdeauna lângă noi; îmi aduc aminte că la un moment dat i se făcuse rău pentru simplul fapt că nu ne reuşeau desenele aşa cum ar fi vrut el, vroia să ne înveţe tot ce ştia el, să fim cu mult înainte faţă de vârsta noastră, să putem trece peste acel capitol şi să învăţăm ceva nou. A fost un profesor nemaipomenit…

Însă cel mai important profesor (de limba română), prieten şi “bunic”, din viaţa mea, rămâne D-nul Petru Stepan. Îmi permit să îl numesc bunic pentru că mi-a fost ca un bunic, m-a ajutat când am avut nevoie de el cel mai mult, m-a învăţat să vorbesc limba română corect, când l-am cunoscut în clasa a 5, încă nu ştiam să vorbesc româna fluent şi corect, dar cu ajutorul şi sprijinul lui am reuşit până în clasa a 9 să fiu cea mai bună la această materie, iar la admitere pentru România am luat 10 cu felicitări la examen scris română.

Cu mult regret în suflet, mă gândesc că nu îl mai pot vedea ori de câte ori mă întorc acasă, pentru a-mi vizita părinţii şi pe el. Încă nu mă pot împăca cu ideea că acest om deosebit, cu o cultură excepţională şi inteligent a încetat din viaţă… Nimeni nu mă mai aşteaptă la portiţa lui, nimeni nu îmi mai urează la plecare mult succes şi ambiţie, curaj în tot ce mi-am propus să fac, nimeni nu îmi mai povesteşte atât de multe lucruri interesante (uneori aveam impresia că este o enciclopedie vie) şi de viaţă. A fost cel mai bun şi apropiat prieten al familiei noastre, cu toţii l-am iubit şi am ţinut la el foarte mult.

Chiar şi acum, în timp ce scriu aceste rânduri, nu vreau să cred că nu mai este. De ce Dumnezeu ne ia exact pe acei oameni pe care îi iubim atât de mult? Putea să mai trăiască, să ne mai bucure cu prezenţa lui şi să ne mai povestească atât de multe lucruri frumoase. Îmi pare rău pentru toate acele zile în care l-am putut vizita dar nu am făcut-o pentru că aveam altceva de făcut…

Domnul profesor să vă odihniţi în pace, să vă fie acolo sus mai bine decât v-a fost aici pe pământ, noi toţi vă iubim şi ne lipsiţi foarte mult.

Am promis că voi reveni cu poze după lucrările mele din mapa de la admitere la Liceul “I. Vieru”.

Le-am găsit într-un final şi azi am făcut toate pozele. Acestea sunt câteva din ele: