Pictor Marina Capaţîna

Când am luat decizia să merg la Bucureşti pentru a studia pictura, eram prin clasa a 8, la liceul din Chişinău. Am aflat de această posibilitate de la bunul meu profesor de limba română, Petru Stepan.

El a fost cel care mi-a povestit despre şcolile din România (el era din Fălticeni, dar în timpul războiului, pentru că tatăl său era preot au fost nevoiţi să se refugieze în Moldova şi aici au rămas), despre învăţământul românesc şi mai ales despre oamenii din România.

Am fost atât de impresionată de toate cele povestite, încât ardeam de nerăbdare să vină momentul în care să pot da examenele necesare pentru admitere.
Deci, eram în clasa a 8, dar aşa cum capacitatea la noi este în clasa a 9, am fost nevoită să mai aştept un an.

A trecut şi a clasa a 9 cu capacitatea, cu tot, şi nu am avut la dispoziţie decât 2 săptămâni după examene să mă pregătesc pentru admiterea în România. Dar nu mai conta timpul, eram nerăbdătoare să mă ştiu la liceul “Nicolae Tonitza”. În acel an s-au oferit 3 locuri pentru acest liceu, restul de locuri erau pe undeva prin ţară, Timişoara parcă, Cluj, etc.

Venise şi ziua mult aşteptată, dar de dimineaţă am avut multe neplăceri, care cât pe ce nu mi-au rupt visul. Dosarele au fost amestecate şi al meu era pus la cei de limbă străină, examenul a avut loc în altă parte decât acolo unde se stabilise iniţial, şi multe altele, dar peste toate am trecut cu bine şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a protejat.

La finalul zilei a venit şi vestea, pe la 9 seara. S-a întâmplat totul repede, nu am avut la dispoziţie decât câte o oră şi jumătate pentru fiecare examen în parte (desen, culoare şi compoziţie).

Am fost prima pe listă şi am avut posbilitatea să îmi aleg oraşul în care vreau să merg, bineînţeles a fost Bucureştiul.

Cred că a fost cea mai fericită zi…

… după ce am terminat şcoala generală eram foarte hotărâtă să învăţ la liceul de arte plastice din oraşul meu, de fapt, singurul liceu de arte din toată ţara. Este un liceu foarte apreciat, cu mulţi profesori, pictori consacraţi din Republicii Moldova.

Toată vara am pictat, am exersat cu desenarea unor obiecte simple, mai apoi acele obiecte le-am aranjat în naturi statice mai complexe şi nici o clipă nu am renunţat la ideea de a fi pictor.

Aveam o mapă frumuşică, pentru care am ales 20 lucrări de-ale mele cele mai bune. Am făcut chiar o vizită fostei mele învăţătoare de la şcoala de arte şi a fost foarte încântată de ce a văzut. Promit să postez câteva fotografii la acele picturi (le mai am şi azi) cât de curând posibil.

Deci, să revin la admitere… Primul examen a fost desenul. Nu ştiu dacă mai am lucrarea (când am plecat din liceu m-am rugat de profesorul meu să îmi întoarcă mapa de la admitere, dar nu ştiu dacă mi-a dat şi lucrările de la exemene). Voi căuta să văd…

Desenul… o natură statică. Ţin minte chiar şi acum, un ulcior din lut cu o pară, aşezate pe o draperie. În timpul examenului s-au apropiat mulţi profesori din comisie, erau foarte încântaţi de felul în care desenam.

Nu exista nici o bănuială că nu am şanse să fiu admisă…

Pictura… aceeaşi natură statică, dar de această dată în culoare.

Şi ultima, a fost compoziţia. Tema “Timpul liber”… M-am desenat stând în pat cu o carte în mână, toată această scenă fiind văzută de sus. A fost destul de complicat, având în vedere că nu ştiam nimic despre perspectiva în zbor de pasăre. Dar, zic eu, m-am descurcat bine pentru acea vârstă.

Rezultatele nu au fost chiar cele pe care le-am aşteptat… prima admisă, dar sub lista cu cei admişi la buget. S-a ruinat tot cerul peste mine. Abia după un an aflasem că rezultatele erau stabilite în funcţie de rude, cunoştinţe şi contribuţia financiară… În acest fel, nu am avut altă soluţie decât să învăţ la taxă. Era foarte mare pentru acele vremuri, jumătate din salariul mamei, nu mai spun de hârtie, culori şi pensule care trebuiau cumpărate. Uitasem să spun, clasa în care învăţam, bineînţeles, o formau cei care au trecut de concursul de admitere, deci erau plini de bani, din cauza lor la fiecare sărbătoare se strângeau sume mari pentru cadourile profesorilor, când spun “mari”, mă refer la cadouri de genul televizor (a se ţine cont că suntem în anul 1995, când toate aceste lucruri abia pătrundeau în fostele ţări URSS), casetofon, maşină de spălat, etc.

Deci, pe lângă taxa de şcolarizare, materiale de pictură mai aveam şi chestia asta pe cap.

Asta a durat fix un an, când într-o zi m-au chemat ai mei ca să îmi spună că nu mă mai puteau ţine la acest liceu. Iniţial mă supărasem pe ai mei, dar, într-un final am înţeles situaţia.

Ce a urmat după, vă povestesc altădată.