Prima întâlnire cu pictura…
La grădiniţă
…eram încă un copil când am simţit că îmi place să pictez… Dar, după cum am observat nu eram singura căreia îi plăcea să ţină pensula în mână, mai toţi copiii din grădiniţă erau pasionaţi de pictură. Probabil că la vârsta aceea, pentru noi toţi desenul era singura formă de manifestare, prin el ne exteriorizam şi comunicam cu cei din jur.
Mai târziu, după mai mulţi ani, în timp ce făceam meditaţii cu o fetiţă de 4 ani, am înţeles de ce am ales pictura… Era singurul lucru care mă făcea să mă simt împlinită, era singurul spaţiu în care puteam să trăiesc, să spun ce mă doare sau mă bucură, ce mă face fericită sau tristă; pictura era cea care putea să mă înţeleagă atunci când plângeam sau râdeam, ea a fost cu mine întotdeauna.
Tata, care făcuse şi el şcoala de artă, m-a lăsat să fiu cuprinsă de acea vrajă necunoscută. Abia, ţin minte, când terminasem şcoala generală şi în paralel, cea de pictură, am venit într-o zi acasă şi le-am spus părinţilor că vreau să învăţ la liceul de artă, din oraşul meu natal. Atunci a fost prima dată când am discutat despre pasiunea mea.
Dar, deja eram sigură că ceea ce vreau să fac în viaţă era pictura…