Pictor Marina Capaţîna

Grigore Vieru

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

***
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
(La steaua…, Mihai Eminescu)

Cu regret în suflet am aflat astăzi că s-a stins din viaţă poetul copilăriei mele, Grigore Vieru. În ultimii ani, au trecut în nefiinţă atât de multe personalităţi ale culturii româneşti, încât te cuprinde o tristeţe nemăsurată când te gândeşti că aceşti piloni ai limbii şi culturii române au plecat dintre cei vii.

Îmi aduc aminte foarte vag chipul acestui mare poet; am avut ocazia să primesc un volum de poezii semnat de Domnia Sa la un cenaclu dedicat poeziilor lui Mihai Eminescu. Acolo am recitat Scrisoarea I, eram prin clasa a IV, foarte mică, dar am ţinut minte acea sclipire şi speranţa veşnic arzătoare din ochii poetului.

Cu această ocazie aş vrea să pomenesc trecerea în nefiinţă, în anul 2002 a unui mare estetician român, care mi-a fost profesor de estetică în Liceul de Arte Plastice “Igor Vieru”, Victor Teleucă şi a cărui întrebare “Ce este Frumosul?” nu mă va părăsi niciodată.

Să vă fie ţărâna uşoară!

Cu dedicaţie pentru profesorul meu de limba română, Petru Stepan

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
(”Speranţa”, Mihai Eminescu)

Când mă gândesc la Liceul de Arte “Igor Vieru” nu pot să trec cu vederea toţi acei profesori care au contribuit foarte mult la evoluţia mea profesională.

Prima mea profesoară de pictură, D-na Olga Guţu, un om deosebit şi un pictor foarte talentat. Cu ea am făcut primele exerciţii de amestec culori.

După ea a urmat un profesor care venise pentru prima oară în liceul nostru şi noi am fost prima lui clasă în această şcoală, D-nul Stanislav Babiuc. Este omul la care mă gândesc ori de câte ori primesc laude şi aprecieri din partea celor care îmi apreciază munca şi talentul. Cu el am pus bazele fără de care azi nu aş fi putut ajunge la o asemenea performanţă.

Acest om a pus suflet în tot ce a făcut. Atunci când noi nu înţelegeam sau nu reuşeam ceva, el era întotdeauna lângă noi; îmi aduc aminte că la un moment dat i se făcuse rău pentru simplul fapt că nu ne reuşeau desenele aşa cum ar fi vrut el, vroia să ne înveţe tot ce ştia el, să fim cu mult înainte faţă de vârsta noastră, să putem trece peste acel capitol şi să învăţăm ceva nou. A fost un profesor nemaipomenit…

Însă cel mai important profesor (de limba română), prieten şi “bunic”, din viaţa mea, rămâne D-nul Petru Stepan. Îmi permit să îl numesc bunic pentru că mi-a fost ca un bunic, m-a ajutat când am avut nevoie de el cel mai mult, m-a învăţat să vorbesc limba română corect, când l-am cunoscut în clasa a 5, încă nu ştiam să vorbesc româna fluent şi corect, dar cu ajutorul şi sprijinul lui am reuşit până în clasa a 9 să fiu cea mai bună la această materie, iar la admitere pentru România am luat 10 cu felicitări la examen scris română.

Cu mult regret în suflet, mă gândesc că nu îl mai pot vedea ori de câte ori mă întorc acasă, pentru a-mi vizita părinţii şi pe el. Încă nu mă pot împăca cu ideea că acest om deosebit, cu o cultură excepţională şi inteligent a încetat din viaţă… Nimeni nu mă mai aşteaptă la portiţa lui, nimeni nu îmi mai urează la plecare mult succes şi ambiţie, curaj în tot ce mi-am propus să fac, nimeni nu îmi mai povesteşte atât de multe lucruri interesante (uneori aveam impresia că este o enciclopedie vie) şi de viaţă. A fost cel mai bun şi apropiat prieten al familiei noastre, cu toţii l-am iubit şi am ţinut la el foarte mult.

Chiar şi acum, în timp ce scriu aceste rânduri, nu vreau să cred că nu mai este. De ce Dumnezeu ne ia exact pe acei oameni pe care îi iubim atât de mult? Putea să mai trăiască, să ne mai bucure cu prezenţa lui şi să ne mai povestească atât de multe lucruri frumoase. Îmi pare rău pentru toate acele zile în care l-am putut vizita dar nu am făcut-o pentru că aveam altceva de făcut…

Domnul profesor să vă odihniţi în pace, să vă fie acolo sus mai bine decât v-a fost aici pe pământ, noi toţi vă iubim şi ne lipsiţi foarte mult.

Părinţii m-au dat la şcoală foarte devreme, aveam încă 5 ani şi eu deja eram în clasa I.
Mama fiind de naţionalitate ucraineană nu ştia o boabă de limba română, şi astfel în familie mai mult se vorbea în rusă.

Inevitabil când a venit toamna şi trebuia să mă duc la şcoală, m-au dat la cea rusă. Trăiam pe atunci la bunica, mama tatălui meu, care avea o casă mare şi frumoasă şi, cel mai important, aproape de şcoala mea, de fapt, şcoala generală în care a învăţat şi tatăl meu, lucru ciudat, întrucât bunicii erau moldoveni get-beget. Probabil că aşa erau timpurile când a învăţat tatăl meu, şcolile române fiind destul de puţine la număr.

Am învăţat în acea şcoală rusă nici mai mult, nici mai puţin, primele 2 clase. Nu îmi aduc aminte mare lucru, pentru că eram prea mică. Dar când m-au mutat ai mei în şcoala română, am fost nevoită să merg iar în clasa a II, pentru că, au considerat ei, mi-ar fi fost prea greu în clasa a III neştiind deloc limba.

Eu cred că au avut dreptate, pentru că toată clasa a II am fost numai ochi şi urechi ca să înţeleg “chineza” în care îmi vorbea învăţătoarea. Dar, toate au intrat pe făgăşul lor, când în a III am început să leg şi eu nişte propoziţii. Tot atunci, când m-au mutat în şcoala română, am început să învăţ în paralel şi la Şcoala de Arte Plastice din Chişinău “Sciuseva”. Au fost primii paşi pe care i-am făcut în domeniul picturii, dar şi anii în care am obţinut primele premii. Cel mai important pentru mine a fost premiul pe care l-am câştigat la concursul organizat de fundaţia română “Salvaţi copii!”, “Planeta verde”. Mi-au acordat premiul II şi o călătorie în România. Prima întâlnire cu România. Din păcate nu am nici o poză din acea excursie, dar amintirile au rămas.

Nici nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să trăiesc aici…