Am inceput inscrierile pentru cursurile de arta: Lista cursuri

Cursuri Arta

Portelanul

Portelanul este un material ceramic realizat prin arderea materiilor prime, incluzand argila sub forma de caolin.

Caolinul este o argila care s-a format prin degradarea feldspatiilor (tip de mineral) si contine elemente cu structura microcristalina. Caolinul este cel mai important mineral folosit in industria ceramicii. Prima data a fost descoperit in China de unde a luat amploare catre Europa.

Tehnica si arta prelucrarii portelanului s-a obtinut pentru prima data in China si a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare.

Din timpul dinastiei Shang, portelanul a inceput sa fie pictat.

In secolul XVII – XVIII-lea portelanul chinezesc a cunoscut o mare inflorire artistica.

In Europa portelanul a inceput sa fie cunoscut in secolul XVII-lea prin piese chinezesti, aduse de marinarii portughezi, piese care se vindeau pentru o greutate egala de aur.

Arderea portelanului se realizeaza intr-un cuptor special la o temperatura de pana la 1.400°C. Rezistenta si transluciditatea portelanului provin in principal din formarea sticlei care acopera produsul. Acest mineral este cunoscut sub numele de glazura, si se afla in interiorul produsului care este ars la temperaturi inalte.

Portelanul, in functie de destinatia lui, se imparte in mai multe categorii:

  • Portelanul pentru menaj : farfurii, cesti, platouri, boluri etc.
  • Portenalul decorativ: vaze, bibelouri, pana la lucrari artistice profesionale.

Modelajul artistic

Daca am incepe sa discutam despre Lut, cu siguranta ca am gasi cu totii o definitie care sa se apropie de adevar, dar daca ar fi sa gasim o definitie pentru modelajul artistic, nu cel al caracterelor umane, cum l-am defini pe acesta?

Cum definim modelajul?

Modelajul sau Volumul este o latura artistica, aceasta latura face parte din marele ansamblu al artelor plastice si decorative avand ca prim-scop o buna dezvoltare a abilitatilor vizuale ca mai apoi sa poata fi transpuns dintr-o imagine bidimensionala intr-una tridimensionala.

Tipuri de modelaj

Exista mai multe tipuri de modelaj, cel mai cunoscut fiind cel in lut sau in plastilina. Se mai poate modela si in ceara, ipsos, hartie, aluat, sarma, metal si in tot ce are plasticitate.

Despre lut si ce este el

Lutul este un tip de argila, naturala, avand ca si caracteristici importante plasticitatea si culoarea, acesta se poate modela cu ajutorul mainilor sau cu instrumente dedicate modelarii pentru a reda volumul obiectelor.

Culorile lutului

Culorile lutului diversificandu-se de la cel comun gri, pana la rosiatic, maro si galben. Acestea se pot combina si se pot experimenta noi game cromatice.
Lutul isi schimba culoarea daca este realizata o ardere speciala intr-un cuptor special ceramic, transformandu-se de la culoarea gri cenusiu intr-o culoare rosiatica (caramida).

Instrumente de modelaj

Instrumentele pentru modelaj, considerate instrumente profesionale, sunt: ebosoare, debosoare, mirete, pensula, sucitor, furculita, acestea avand diferite marimi si capete pentru functii diferite. Pentru a incepe realizarea unei lucrari in lut avem nevoie de urmatoarele ustensile:
Suport de lemn sau plastic,

  • Lut
  • Apa
  • Ebosoare
  • Mirete
  • Carpa umeda cu care acoperim lutul sau Polietilena
  • si un Model in caz ca nu avem inspiratie

Veti observa cum fiecare instrument se va intrebuinta unde este necesar.

Daca vrem sa facem pauza

Pe parcursul realizarii obiectului din lut acesta se stropeste cu apa, iar daca dorim sa facem pauza (1,2 zile), obiectul se acopera cu Polietilena, pentru ca lutul sa ramana moale.

Despre obiectul ceramic si etapele realizarii

Exista posibilitatea ca lucrarea sa devina un obiect ceramic, necesare fiind o serie de etape.

Uscarea obiectului modelat se realizeaza pe parcursul a mai multor zile pana la eliminarea partiala a apei.

Apoi lucrarea realizata se supune unor arderi speciale intr-un cuptor special ceramic la o temperatura ridicata. Aceasta etapa este cunoscuta si ca “ardere de biscuitare”.

Ulterior obiectul putand fi pictat cu culori speciale pentru ceramica.

Prima ardere se realizeaza la o temperatura mai joasa, iar dupa aceasta ardere obiectul v-a deveni rosiatic.

A doua etapa este cea a decorarii obiectului cu culori speciale ceramice, angobe, cele folosite in decorarea vaselor traditionale, oxizi, pigmenti fabricati in industrie. Exista diferite tipuri de coloranti, unii avand nevoie de glazuri pentru a intensifica culorile sau pentru a le schimba, pentru a le da o stralucire, iar unele culori care nu au nevoie de glazura, avand-o pe aceasta in compozitie.

Dupa decorare obiectele se pun din nou in cuptoarele speciale dar la o temperatura mai inalta.

Temperatura difera de la un material ceramic la altul. Fiecare avand gradul sau de maxima si minima temperatura. Ca si materiale exista: lutul comun, care poate fi de mai multe culori. De asemenea, trebuie avut in vedere si faptul ca materiale ceramice sufera un anume grad de contractare, de exemplu portelanul se contracta cu pana la 14%.

Asadar trebuie sa stim ca obiectul nostru modelat se va micsora inca din timpul uscarii la aer, urmand tot procesul de eliminare a apei, pana ce v-a iesi din cuptor.

Gresia este un material mai dur de o temperatura mai inalta si cu diferite marimi de granulatie, (“samota”).
Portelanul care are cel mai inalt grad de ardere si care este si cel mai scump, dar si obiectele sunt mai spectaculoase. Acest material se lucreaza cu ajutorul formelor de ipsos datorita faptului ca este lichid.

Obiectele ceramice cat si coloritul acestora difera in functie de tipul de ardere si cuptorul in care se realizeaza aceasta. Exista doua tipuri de cuptoare frecvent intalnite:

  • Cuptoarele traditionale din domeniul olaritului unde arderile se realizeaza cu ajutorul lemnelor
  • Cuptoarele moderne cu ardere electrica, care se folosesc in industria ceramicii sau in atelierele de ceramica specializate (fabrici, scoli de arta)

Astazi ceramica ca hobby a devenit foarte accesibila pentru multi pasionati, iar domeniul ceramicii s-a extins ajungand sa se poata lucra chiar si intr-un spatiu de mici dimensiuni, folosindu-se cuptoare cu un volum relativ mic.

Decorarea vaselor ceramice

Nevoia de decor, de frumos, a fost resimtita inca din neolitic, de cand oamenii au inceput sa ralizeze obiecte din pamant pentru uzul casnic. Decorul a aparut mai tarziu. Prima data au fost realizate obiectele si vasele fara decor. Primele forme de decor au fost realizate in timpul modelarii cand pamantul fiind inca moale acesta putea fi foarte usor incizat, zgariat. Femeile in special decorau vasele pe alocuri, aceastea lasandu-si unghiile lungi, special pentru decorarea cu linii simetrice, puncte sau forme geometrice. Mai tarziu oamenii si-au construit diverse ustensile din diferite materiale cum ar fi: oase de animale, bucati de lemn cu diverse capete ascutite cu care decorau unde simteau nevoia de decor.

La inceput ornamentele erau simple, incizate pe suprafata obiectului sau adaugate forme din acelasi material in reliefuri joase, ca mai tarziu sa descopere culorile de pamant, astazi purtand denumirea de angobe. Acestea sunt culori obtinute din diverse pamanturi sau metale arse si macinate. Adeseori intalnim acest tip de culori pe vasele traditionale cu specific popular.

Decorul din arta traditionala populara

Pe teritoriul tarii noastre exista mai multe tipuri de ceramica, cum ar fi ceramica neagra sau cea rosie, ceramica de hurezu si cate tipuri de ceramica atatea tipuri de decor. Decorul fie el simplu sau amanuntit a fost transmis din olar in olar sau lasat in familiile lor din generatii in generatii. Ornamentele sunt diversificate de la forme simple stilizate, semne geometrice cum ar fi: spirala, melcul, bradutul, siragul, diverse flori pana la diverse scene cu reprezentari religioase sau simboluri lumesti cum ar fi: cocosul, simbolul vredniciei si ceasul desteptator, sarpele-pazitorul casei (se spune ca fiecare casa are sarpele ei undeva ascuns), sau spicul graului, spirala, pesti etc. Exista in fiecare regiune cate un stil propriu si specific care difera de la: linii drepte, frante, spiralate, puncte sau traforuri mici. Intalnim si decorul aplicat ca de exemplu figurile zoomorfe, vegetale, foarte bine angrenate intr-un decorativ redus la simplitate si naivitate sincera.

Instrumente necesare decorarii ceramicii

Obiectele ceramice dupa ce au fost modelate fie cu ajutorul rotii, fie au fost ridicate la mana, se lasa la zvantat la umbra si dupa aceea se trece la procesul de decorare. De cele mai multe ori ceramica traditionala sub forma de farfurii se decoreaza, asezandu-se pe roata si rotindu-se usor in timp ce se astern culorile de pamant. Aceste instrumente sunt: troaca, mezdreaua, cutitoaia, fachiesul si plotogul, cornul si gaita (denumire specifica).

Ceramica moderna

Astazi decorul variaza de la fiecare familie de olari in parte si de la diversele tipuri de obiecte lucrate din pamant. Arta ceramicii a evoluat cu repeziciune ajungand sa fie introduse formele de ipsos, reducand efortul fizic si timp. Aceste forme, (matrite sau sticluri) fiind de mare ajutor la multiplicarea originalelor, realizandu-se in serie un numar mare de piese identice. Aceasta tehnica se foloseste frecvent in industrie, in special cand se lucreaza cu portelanul care este un material ceramic lichid.

Culturi si civilizatii

Cultura cicladică

Cultura cicladică – a fost dezvoltată în zona insulelor cicladice (Marea Egee). Aici se confecționează lucrări din ceramică (vasele fiind ornate cu motive rectangulare), argint și marmură. Apare frecvent nuditatea feminină cu brațele încrucișate pe piept sau în poziția întins, probabil sugerând trecerea în lumea de dincolo, deoarece au fost găsite în morminte. Mai apar și imagini cu muzicanți, un exemplu în acest sens fiind un cântăreț la liră datat prin 2000 î.Hr. De asemenea, într-un mormânt din Keros (Grecia), s-au descoperit statuete reprezentând muzicanți datate în perioada 2750 – 2700 î.Hr. Apogeul acestei civilizații a fost atins în prima fază a epocii bronzului.

Cultura minoică

Cultura minoică – atinge maximul de înflorire în al doilea mileniu î.Hr, când cea cicladică decade. Sculptura acestei perioade constă în statuete și sigilii din piatră semiprețioasă. Una dintre cele mai renumite sculpturi este cea reprezentând o zeiță ținând câte un șarpe în ambele mâini, găsită la Knossos, datând din 1.600 î.Hr. Atât în sculptură, cât și în pictură este frecventă reprezentarea taurilor, precum și a toporului cu două tăișuri, probabil o reprezentare a sacrificiului.

Cultura miceniană

Cultura miceniană – înflorește către sfârșitul epocii bronzului în zona Greciei continentale. Un exemplu în acest sens este “Poarta Leilor” din Micene (în jurul lui 1.400 î.Hr.). Printre alte exponate reprezentative putem enumera: măști funerare, cupe de aur ornate cu tauri, etc. Au fost descoperite numeroase obiecte ceramice, acestea avand o importanta cultura in prelucrarea lutului, multe obiecte au fost gasite in tot bazinul mediteranean. Cele mai importante au fost ceramica protogeometrica, apoi geometrica..

Cultura Boian

Cultura Boian – a fost descoperita inca din neolitic dupa cultura Hamangia in anii 5.000 i.Hr. Aceasta cultura a ocupat suprafata estica pe teritoriul Dobrogei de astazi, in directia Marii Negre. Primele vestigii au fost descoperite in jurul anului 1867 in judetul Brasov, sub forma obiectelor ceramice. Ceramica acestei culturi este sub forma de vase, obiecte antropomorfe care au un caracter al cultului. Decorul obiectelor este realizat prin linii simetrice excizate incrustrate apoi cu diverse pamanturi de culoare alba (huma, var). Cultura a avut mai multe perioade in domeniul ceramicii de la realizarea vaselor de uz comun ca de exemplu: borcane, vase cu borduri aplicate, pana la mici siluete feminine asezate in picioare de natura antropomorfa.

Civilizatia sumeriana

Civilizatia sumeriana – cunoscuta ca fiind cea mai veche civilizatie de pe pamant isi are originile la inceputul istoriei umane. Aceasta civilizatie a facut parte din poporul Mesopotamian, unde asezarea ei geografica se afla pe teritoriul Irakului de astazi. Sumerenii foloseau argila, piatra si bronzul pentru confectionarea obiectelor casnice dar si celor sculpturale. Fiind primii care au inventat scrisul, au lasat cele 7 tablite sacre cu explicatii realizate in tehnica basoreliefului,  cu diverse reprezentari ale celor 7 zile ale creatiei. Toate scenele de natura cultului religios avand legatura cu diverse zeitati, de asemenea si scrierile erau reprezentate prin tehnica ciopitului in piatra.

Cultura cucuteni

Cultura cucuteni –  dateaza din neolitic (5500-2750) i.Hr, dovada stau la baza numeroasele sapaturi arheologice de pe teritoriul Romaniei. Civilizatia cucuteni a fost raspandita in sud-est-ul Transilvaniei si Moldova, avand ca durata de existenta aproximativ doua milenii. Aceasta a evoluat constant avand o buna organizare si activitati in mai multe domenii. Astazi civilizatia cucuteni fiind cunoscuta in special pentru arta ceramicii. Acest tip de ceramica fiind unic in europa, foarte spectaculos datorita rafinamentului, tehnicii de realizare, diverselor forme  si decorului unic al vaselor.  Au fost realizate vase de diferite dimensiuni de la obiecte mici pana la amfore uriase unde adesea se pastra cenusa membrilor. Acestea aveau in special intrebuintari casnice. Pe langa vasele cu intrebuintari, au fost realizate o varietate de forme animaliere de mici dimensiuni si figurine feminine cu volume robuste semn al fertilitatii feminine.  Decorul obiectelor ceramice fiind simplu pana la complex dar unic, varia de la insertii si incizii la un decor coloristic, ce avea ca simbol principal spirala in mai multe variante.  Obiectele ceramice erau decorate cu o gama restransa de culori rezumandu-se la numai trei: rosu, negru si alb. Aceste culori erau obtinute din diverse pamanturi naturale.

Astazi, aceste vase cu decorul specific sunt reproduse si expuse la diversele targuri cu specific traditional. Sunt raspandite in muzeele de arta si contribuie la o  buna documentare ce atesta populatia de pe teritoriul preistoric in spatiul carpato-danubiano-pontic.

Basorelief

Basorelieful reprezinta un gen al sculpturii bidimensional care reuseste sa introduca a treia dimensiune prin reprezentarea volumelor pe un plan cu care acestea fac un corp comun, dimensiunea intaltimii volumelor fata de plan fiiind relativ mica.

Evolutia Basoreliefului

Tehnica exista inca din Antichitate, in special in Egipt unde sculpturile basorelief ajungeau sa fie si pictate. De asemenea si in multe alte culturi din Orientul Mijlociu erau prezente reliefurile de tip basorelief  pe peretii cladirilor de piatra.

In Evul Mediu s-a pus foarte mare accent pe realizarea sculpturii in tehnica reliefului, care se resimte cel mai mult in cultura romanica.

Aceasta traditie a fost continuata de perioada gotica unde totusi s-a preferat un relief mai mare decat cel din Evul Mediu.

Cu toate acestea  perioada renascentista a cunoscut apogeul basoreliefului.

In timpul Italiei renascentiste gusturile artistilor incep sa se schimbe si apare un nou interes pentru reproducerea cu fidelitate a subiectelor.

Aici apar doua tendinte in sculptura de relief, cea a reliefurilor delicate si cele in terracota.

Sculptorii din perioada baroca au continuat aceste experimente iluzioniste pe o scara larga.

Artistii neoclasici de la inceputul secolului al 19-lea  s-au bazat pe modelarea suprafetelor fine si de o mare claritate.

Incepand cu secolul XX, basorelieful a devenit o parte importanta a arhitecturii, astfel de opere de arta fiind utilizate cu precadere pentru decorarea cladirilor.

Alte tipuri de relief

In arta sculpturii exista mai multe tipuri de relief iar acestea sunt: Altorelieful, Mezorelieful si Ronde-bosse.
In secolul XXI toate aceste tehnici se studiaza in institutiile de invatamant cu specific artistic-vocational.

Altorelief

Termenul sculptural Altorelief provine din italiana unde a fost practicat si a luat nastere, insemnand “relief-inalt”. Acesta este o tehnica a sculpturii, ele fiind patru la numar (basorelief, altorelief, mezorelief si ronde-bosse), care se afla in relief fata de baza, planul de care este atasat, aplicat (daca vorbim despre modelarea in lut). Se realizeaza prin aplicare (argila) sau cioplit daca este folosit lemnul, piatra sau marmura.

Altorelieful este caracteristic in mare masura sculpturii arhitecturale si de monument, acest stil a fost bine dezvoltat in perioada Greciei Antice.
Tehnica a fost folosita de artistii cioplitori in toate perioadele artistice, medievala, gotica, dar apogeul a fost atins in timpul perioadei renascentiste secolele XIV-XVII. Cel mai bun exemplu si unul dintre cele mai cunoscute monumente decorate cu sculpturi in tehnica altoreliefului este Parthenonul, care a fost ridicat in cinstea zeilor pe muntele Acropole. Printre varietatea decoratiunilor se intalnesc sculpturi altorelief ce descriu diverse scene bataliste mitice ale atenienilor contra centaurilor, amazoanelor etc.

Arta sculpturala, din perioada de apogeu a renasterii din Italia, a capatat amploare datorita sustinerii oferite de catre familiile instarite, care investeau in acest demers si promovau arta cioplitului in piatra si sculptorii de curti. Au fost puse bazele scolilor de arta unde sculptura se studia si avea un rol important.

In sculpturile lui Michelangelo regasim multe lucrari in tehnica altoreliefului, celebre fiind personajele (sclavii) surprinsi in diverse ipostaze dinamice, ciopliti in marmura, calcar, ce par a iesi din blocul de marmura.

In zona arhitecturii regasim decoratiuni in tehnica altoreliefului in special pe importantele monumente de mari dimensiuni cum ar fi: Arcul de triumf sau pe Frontoanele si Metopele templelor grecesti. Celebre exemple sunt si in Roma, coloana lui Marcus. In Grecia antica a fost realizat altarul lui Zeus. Toate acestea astazi sunt considerate capodopere si sunt reprezentative pentru tehnica altoreliefului.

Astazi putini artisti sculptori se implica in realizarea acestei tehnici sculpturale, rezumandu-se la realizarea monumentelor publice de diferite dimensiuni sau la studiul individual, independent. In arta moderna aceasta tehnica altoreliefului este mai putin folosita, dar se studiaza in cadrele organizate ale institutiilor de invatamant cu profil artistic-vocational.

Chardin, Jean-Baptiste Simeon

CHARDIN, JEAN-BAPTISTE SIMEON (2 noiembrie 1699 – 6 decembrie 1779) a fost un pictor francez, considerat unul dintre cei mai de vaza reprezentanti ai secolului XVIII si al Rococo-ului.

In muzeul Louvre este expus un autoportret al lui Chardin, pictat de maestru in cel de al 76-lea an al vietii sale. Nu gasesti in el nimic din acea tinuta afectata, atat de caracteristica secolului al XVIII-lea, nimic din cochetaria rasfatata a virtuosului indragostit de el insusi, nimic din importanta exagerata a unui om care incearca sa para mai mult decat ceea ce este in realitate. Chardin s-a pictat simplu si fara nici o infrumusetare, intr-o haina de casa de culoare inchisa, cu un sal alb in jurul gatului si o basma prinsa cu o panglica roz incingandu-i capul. O aparatoare verde fereste ochii batranului de lumina puternica.

Aceasta fata exprima sinceritatea si stoicismul omului cu principii, incapabil sa comita o josnicie, a maestrului prea adnac convins de adevarul doctrinei sale.

Biografie

Jean-Baptiste Simeon Chardin, nascut in anul 1699 se tragea dintr-o familie de meseriasi. Tatal sau, tamplar de mobila fina, se specializase in fabricarea biliardului . Si-a petrecut copilaria printre meseriasii Parisului; intr-un astfel de mediu Chardin, s-a regasit pe el insasi si si-a descoperit propria-i arta.

Ajuns pictor isi lucra tablourile deosebit de ingrijit, calculat. In afara unor scurte vizite la Fontainebleau si Roum, Chardin n-a parasit niciodata Parisul locuind in «fobourg-ul» sau linistit si izolat. In anul 1718, Chardin intra la atelierul unui pictor, nu foarte talentat de tablouri istorice, Pierre-Jacques Carres.

Odata cu 1720 isi continua studiile la Noel-Nicolas Coypel tot pictor de scene istorice, dar categoric mult mai apreciat. Dupa o ucenicie de 4 ani, Chardin da examen pentru obtinerea titlului de maestru si in 1724 este primit in Academia ,,Sf. Luca”.

In 1728 la Expozitia Anuala a Tinerilor din Paris Chardin expune cateva tablouri. Primeste numeroase elogii, in special pentru ,,Pisica de Mare” si ,,Bufetul”. Timp de 20 de ani a detinut postul de vistiernic si circa 14 ani a fost organizatorul expozitiilor Academiei. Dupa o logodna de 8 ani Chardin se casatoreste cu Margarete Saintard . Tot in acelasi an se naste primul sau fiu, Jean-Pierre care ii va calca tatalui pe urme, devenind pictor. Dupa 2 ani se naste o fiica.

Chardin desi devenind membru al Academiei, continua sa fie putin cunoscut. Pentru a-si putea intretine familia nu se poate limita numai la a picta naturi moarte, dar sunt putin cautate si ieftine, este nevoit sa accepte orice fel de teme si lucrari decorative. Aproape fara sa foloseasca desenul (ca numar desenele lui Chardin apartin raritatilor) avea obiceiul sa picteze in intregime dupa natura, observandu-si neincetat contururile si culorile. In viata de toate zilele era politicos, practic, plin de amor propriu si inchis. De statura mijlocie, musculos, puternic, stia sa se stapaneasca cu maiestrie.

Daca a dus-o greu la inceputul carierii inainte de prima casatorie, dupa ce s-a casatorit a doua oara cu o vaduva destul de bogata si se afla el insusi pe picioare sigure, viata lui a cunoscut o bunastare evidenta. O dovedeste inventarul postum al averii sale. Natura moarta ramane problema centrala a creatiei lui; in ea se rasfrang cele mai tainice intuitii ale maestrului si se reflecta cel mai bine conceptia despre lume si maniera sa individuala de a picta.

Instruit in cultul flamanzilor si olandezilor, Chardin a dat obiectelor importanta figurii umane si a tratat omul cu simplitatea si obiectivitatea acordata obiectelor. Cu trecerea timpului, Chardin isi simplifica metoda de exprimare artistica, ajungand in deceniile V si VI ale secolului XVIII la o claritate clasica. In aceasta perioada in care a creat cele mai bune naturi moarte, pictorul reduce simtitor numarul obiectelor pe care le reda. Compozitiile capata o regularitate interioara severa, o ritmica uimitoare. Tot ce este de prisos dispare, nuantele culorilor se rafineaza, devin aproape insesizabile.

Dupa lungi cautari, la 56 de ani , Chardin isi gaseste stilul personal; acest stil constituie trasatura esentiala a capodoperelor ce se nasc in perioada anilor 60- 70. Propriu naturilor sale moarte este acel sentiment al importantei lucrului in sine; ele sunt atat de emotionale, create cu o stima adanca fata de lumea reala si sunt intr-o masura mare legate de om incat le poti considera naturi moarte umaniste.

Ca nici un alt maestru al secolului XVIII, Chardin are simtul cadrului, intelege sa-i umple suprafata si o face de asemenea maniera incat lasa privitorului impresia ca o alta oranduire a obiectelor ar fi fost de neconceput. Solutiile sale compozitionale difera foarte mult unele de altele. El dispune intr-o asezare centrala grupari construite dupa principiul piramidal, foloseste cu placere mutari indraznete asimetrice cu centrul de greutate cand in dreapta, cand in stanga, plaseaza uneori obiectele intr-un singur rand, alteori in diagonala, dar cu toate acestea schimbari se remarca in mod constant acel echilibru interior al masurilor si ritmul minunat. Totusi prefera sa aseze obiectele mai ales pe orizontala.

Chardin fixa culorile cu usoare trasaturi de pene. Culorile sale preferate sunt cenusiul, argintiu, brunul cald, albastrul metalic, rosu rozaliu, albul, negrul. Dozand aceste culori in sute de nuante, el creaza pielea catifelata a piersicii, stralucirea de cupru a cratitelor, transparenta paharului, luciul calot al portelanului, prospetimea umeda a strugurelui. Obiectele pe care le reda nu sunt izolate, ci se afla intr-o stransa legatura, unite intr-un tot indisolubil prin sute de reflexe colorate. Pe alocuri culoarea este asternuta cu o glazura groasa, alteori este intinsa atat de fin si de transparent incat pare aproape imponderabila . Se folosea uneori de o tusa poroasa, aspra, alteori prefera una stralucitoare, neteda, prin care realiza o transparenta de acuarela. In aceasta varietate a tehnicilor de lucru, Chardin trebuie sa fi gasit o mare satisfactie estetica.

Baza paletei lui Chardin este tonul cenusiu argintiu.

Opera lui Chardin

,,Pisica de mare” ne surprinde prin dimensiunile exceptional de mari, inca nemaiintalnite pana atunci la naturi moarte, ci doar in pictura istorica sau portretistica. Cel mai mult ne fascineaza realismul ,,Pisicii de mare”. Pestele enorm cu burta despicata are o ,,gura” cu mimica foarte expresiva. Chardin nu se limiteza doar la a reda frumusetea celor mai obisnuite obiecte, ci merge chiar mai departe innobileaza ceea ce la prima vedere pare respingator: burta despicata a pestelui.

,,Iepure ucis cu o tolba de vanatoare si cutie cu praf de pusca”

Pictorul isi aranjeaza obiectele pe o suprafata de piatra: mese de bucatarie; ziduri; pietre; capul si urechile iepurelui, frang orizontalitatea de asa natura, sa evite geometria prea riguroasa a compozitiei si sa confere tabloului profunzime. In plus, Chardin apeleaza la un fundal monocromatic, ceea ce confera scenei un aspect mult mai abstract, parca atemporal.

,,Vas de apa de arama”

Prezenta impunatoare a obiectului rezulta din compozitia elaborata cu foarte mare grija. Chardin plaseza obiectul pe fundalul unui perete cenusiu,aproape monocrom. In felul acesta da nastere efectului de reducere a profunzimii tabloului si evidentiaza obiectul din prim-plan.

,,Borcanul cu masline”, ,,Cozonacul”, ,,Cosul cu fragi”

Chardin este ocupat acum mai ales de efectul pe care il provoaca compozitia privita in ansamblu si de reproducerea corpurilor. Stratul de vopsea este categoric mai subtire artistul renuntand la tehnica impasto-ului folosita in primele lucrari. Cu aceasta noua maniera de abordare a naturii moarte Chardin reuseste sa creeze cateva capodopere inegalabile. Culoarea pare sa transpara de sub straturile groase de vopsea, asternute unele peste altele. Miracolul cu care Chardin ne farmeca in obiectele pictate de el, din corpurile acestora, in jurul carora modeleaza propria lor lumina.

Bucataria coloristica a lui Chardin era obiectul permanent al unor mari invidii si a adus dupa sine o legenda intreaga a unor presupuse tehnici speciale in ceea ce priveste combinatia de culori in care pictorul si-ar fi gasit refugiul. In ansamblul operei lui Chardin, evocarea universului existential al micii burghezii surprinde indeletnicirile zilnice, bucuriile si placerile morale ale vietii de familie.

Subiectele si temele abordate de Chardin creaza astfel o zona singulara in arta franceza a secolului XVIII. Desi interesul puntru scenele cotidiene i se trezise inca de le varsta de 20 de ani, Chardin nu si-a gasit modul de exprimare pe acest taram, nou lui, decat la varsta de 49 de ani. Scena de gen este patrunsa de spiritul unei contemplatii adanci, plina de poezie delicata; totusi in ea este incalzit de sentimentul marelui artist care stia sa priveasca lumea intr-un fel nou.

Dupa cum Chardin a descoperit primul pentru arta franceza frumusetea modestului ulcior de ceramica si a caldarii de cupru, tot el este cel care dovedeste primul ca scenele inspirate din munca se pot transforma in tot atata poezie superioara de indata ce le patrunzi ritmul si te ostenesti sa le transformi in culori. In primii 10 ani, Chardin picteza personaje redate pe jumatate, de dimensiuni mari surprinse cel mai adesea din profil sau pe 3 sferturi.

In anii ’40, personajele vor fi prezentate deja in intregime, rareori singure, cel mai adesea participand la diverse scene de viata. Chardin era absorbit de prezentarea parizienilor, fiinte apartenente categoriilor sociale aflate la marginea societatii. In compozitiile sale pictorul aduce maternitatii un emotionant elogiu. Mama este, in conceptia artistica a lui Chardin universul uman complet. Iin scenele prezentate, Chardin se concentreaza asupra prezentei progidioase a mamei ca simbol al ocrotirii si procreatiei; pictorul subliniind spiritul solidar de familie, forta de coagulare in jurul spiritului ocrotitor al caminului. Pentru Chardin mama este simbol moral cardinal, sursa fundamentala de afectiune si caldura a familiei.

Identitatea modelului nu are, in mod evident, o importanta prea mare. In portrete, Chardin picteaza chipuri de copii a caror expresie este fixata asupra activitatilor scrisului, desenarii sau a igienei vietii. Fetele luminoase pictate de Chardin au puritate si totala candoare (,,Baloanele de sapun”, ,,Tanarul desenator”, ,,Toaleta de dimineata”).

Fiintele pictate de Chardin sunt modele reale care-i pozeaza, pe care pictorul le respecta si carora le aduce omagiu. Fie ca sunt copii sau persoane in deplinatatea varstei, Chardin le acorda tuturor aerul responsabil si serios, gravitatea rigorilor morale ale cuviintei.

S-a afirmat ca Chardin nu putea picta in lipsa modelului. Prin seriozitatea si prin observarea fata de realitatea obiectiva, Chardin se apropie de pictura flamanda si olandeza. Se afirma ca pictura lui Chardin privita de aproape pare turtita in vreme ce de la distanta are capacitatea ,,de recompunere a imaginii”. De fapt Chardin a folosit tusele juxtapuse si tratarea culorii in mari suprafete. Chardin nu a lucrat cu tonuri pure, deci nu a renuntat la amestecul pigmentar. Pictorul realizeaza amestecul pe paleta si il aplica pe panza, culorile fiind aplicate prin alaturari, culoare langa culoare.

Mai mult decat atat, suprafata panzei este zgrunturoasa, granulata datorita pastei groase care are in acest mod diferente de nivel ce ,,agata” lumina diferit. Deci, receptarea vizuala este determinata de variatia distributiei reliefului pastei, pentru care vizualizarea trebuie facuta de la distanta. Chardin ofera o pictura frumoasa in sine prin acordurile dense si masele mari de culoare prin pretiozitatea materiei picturale. Clar-obscurul rembrandtian este folosit cu discretie. Culorile isi pastreza vizibilitatea in obscuritatea fundalurilor. Lumina este fixata si impietrita in zone de accente mari, cu functie pur plastica.

In scenele sale de gen domina o liniste deplina. Personajele se reliefeaza pe un fundal sever, cu ziduri netede lipsite de orice decoratie si cu mobile simple. Oamenii si obiectele sunt legati prin mii de fire invizibile, suntspiritualizati intr-un fel unic. Exista ceva emotionant in toate aceste personaje Chardin-iene pe care pictorul le-a descris cu o naturalete naiva. Se simte nu numai faptul ca Chardin a iubit aceasta lume dar ca a si respectat-o din adancul sufletului.

Chardin este primul dintre pictorii secolului XVIII care a invatat sa picteze cu sentimentul, nu doar prin culori. In scenele de gen, Chardin adopta o maniera mai pastoasa de a picta decat in naturile sale moarte. El nu apeleaza niciodata la o detaliere exagerata, reda suprafetele linistite unitare, plasticitatea personajelor si a obiectelor sale izbind printr-un laconism tipic Zurbaran.

,,Femeie servind ceaiul”

Multi critici de arta au fost inclinati sa observe in persoana care i-a servit artistului drept model pentru acest tablou pe prima sa sotie, dar acestia nu au reusit sa-si argumentze ipoteza . De altfel, toate personajele pe care le infatiseaza Chardin nu se deosebesc prea mult unele de altele sub aspectul expresivitatii. Foloseste cu precadere un gri-cenusiu.

,,Copilul cu titirez”

Printre compozitiile sale de gen tablourile cu copii ocupa un loc deosebit. Chardin iubea copiii si le intelegea ca nimeni altul psihologia. Copilul il fascina prin puritatea morala si candoarea lui naiva. ,,Copilul cu titirez” a fost prezentat de Chardin pentru prima data la expozitia de la Paris a Salonului. Observam in aceasta compozitie cateva obiecte aflate langa jucarie. Din sertarul deschis iese in afara, suportul pentru creta; de cealalta parte se afla o carte, un carnet verde, o foaie de hartie alba rulata si o calimara de cerneala.

,,Tanarul care ascute un creion”
Tabloul evoca artele plastice si pictura. Baiatul ascute un creion pregatindu-se sa deseneze. Este redat pe un fundal neutru.

,,Rugaciunea inainte de masa”

Cand Chardin reda rugaciunea de dinaintea mesei simti ca a observat repetandu-se de sute de ori aceasta scena in propriul sau camin. Aceeasi impresie ti-o lasa slujnica curatind cartofii, fetita din fata oglinzii careia mama ii leaga panglica la scufita, servitoarea care toarna dintr-un vas. Ceea ce frapeaza la toate aceste personaje, este corectitudinea lor – corectitudinea tinutei, a gustului, motivul retinut al miscarii. Accentele de baza coloristice sunt culoarea albastru metalic al sortului spalacit, dungile rosii si brun-cenusiu decolorate ale invelitoarelor de pe scaune, tonul cald al rochiei brune-galbui purtata de mama, scufita si juponul de culoare roz al fetitei asezate in prim-plan si in sfarsit blidul de arama. Restul tabloului este compus din nuante de cenusiu oliv si brun de o finete aproape insesizabila, greu de analizat.

Tonul alb domina in cele mai variate gradatii, fata de masa alba, rochita alba a fetitei, scufita alba a surorii ei, mansetele, gulerul si boneta mamei. Acest alb al lui Chardin care a fost de nenumarate ori invidiat de atatia pictori se dovedeste o adevarata minune a artei. Viata plina de taine pulseaza si sub suprafata fetei de masa care, printr-o uzura indelungata este lipsita cu totul de stralucire. Datorita acestui mozaic realizat din cele mai fine trasaturi de penel suprafata pictata castiga o usoara vibratie. Personajele si obiectele par cufundate intr-un delicat val vaporos care diminueaza orice asprime a contururilor. O astfel de tratare mareste cu mult extrema intensitate a vietii.

,,Intoarcerea de la piata”

Ca o alta dovada clasica a modului de a concepe coloritul ne poate servi tabloul sau ,,Intoarcerea de la piata” aflat la Louvre. Acordul coloristic de baza este construit pe contrastul dintre tonul de albastru metalic al sortului si al cazacei albe, dintre servetul alb si scufita alba. Acest alb se repeta din nou in sortul si boneta slujnicei care sta in usa camerei alaturate. Cazaca este inviorata prin panglici roz al caror ton gingas se acorda cu culoarea roz liliachiu a rochiei slujnicei cu ciorapii roz si picioarele de gaina care apar din servet. Cele mai intunecate accente le dau pantofii si cele 2 sticle de pe podea. Toate celelalte culori sunt nuante fine de cenusiu argintiu, cenusiu masliniu si brun.

,,Fata curatand napi” prezinta de asemenea o femeie surprinsa in timpul activitatilor zilnice si la fel ca in tabloul precedent gandurile o distrag de la treaba. Compozitia este considerabil mai simpla, culorile mai estompate. Mai ales hainele bucataresei sunt caracterizate prin contraste cromatice puternice (asocierea portocaliului cu cafeniul, castaniul, albastrul cu albul). Tabloul reflecta imaginea unui personaj cufundat in visare.

,,Toaleta de dimineata”

Personajele, impinse parca in planul secund, isi pierd din monumentalitate. Succesul de care se bucura aceasta compozitie se bazeaza pe ceva mai mult decat pe tema in sine care impinge spre analiza. Este mai ales rezultat al inegalabilei indemanari cu care reda ,,structura tesaturilor si stralucirea metalului”.

Chardin are 70 de ani si se confrunta cu probleme de sanatate. Inca o data va face surpriza cu ocazia expozitiei de la salon prezentand in primeira pentru istoria acestei expozitii – pasteluri. Foloseste in prezent aceasta tehnica deoarece de cativa ani vede din ce in ce mai rau. Amestecul de pigmenti obtinuti pe baza de plumb si liantii folositi in acea vreme daunau in mod cert ochilor ducand uneori chiar la distrugerea nervilor optici.

In anul 1772 isi va pierde ultimul sau copil ramas – se ineaca la Venetia; dupa cate se pare este vorba despre sinucidere.

In anul 1771 Chardin surprinde publicul salonului, prezentand pentru prima data 3 portrete in pastel. Surpriza este dubla: sub aspect tematic si tehnic. Ne surprinde faptul ca intr-un timp relativ scurt artistul a reusit sa-si desavarseasca tehnica, cu atat mai mult, cu cat pana in acel moment nu pusese niciodata accentul prea mult pe desen. Aceasta noua tehnica, mai rapida, ii piermite sa se masoare cu un nou gen in pictura. Chardin dovedeste in felul acesta ca nu are de ce sa-si ingradeasca talentul si indemanarea punandu-le exclusiv in slujba naturilor moarte si a scenelor de viata atata timp cat face fata cu succes cerintelor impuse de tehnica portretului; pastelul ii ofera de asemenea, ocazia de a demonstra ca are ,, simtul unui format mare si ar fi putut realiza unelte in pictura istorica, daca i s-ar fi dedicat”.

Pastelurile lui Chardin si mai ales ,,Autoportretele” au fascinat nu numai pe contemporanii artistului, ci si multi pictori si scriitori, dintre cei mai straluciti de mai tarziu, ca Cezanne, Proust. Chardin deseneaza cu dezinvoltura; cu avant cu mana sigura chiar si in trasaturile ocazionale de penel renuntand la liniile cu care pana acum obisnuia sa inmoaie contrastele sau sa uneasca umbrele.

In contrast cu Rembrandt, Chardin nu era un portretist innascut. Pe el il atragea mai mult tipicul decat individualitatea.

Chardin este un izolat pe fundalul artei franceze din secolul XVIII; pentru el pictura era cea mai perfecta dintre arte. Ea il atragea prin umanitatea ei, prin combinatia culorilor, si in masura in care s-a straduit sa rezolve toate aceste probleme cu mijloace cinstite si pure, in aceeasi masura i-a fost destinat sa devina un mare pictor, a carui creatie inseamna o culme a realismului in arta franceza.

Rembrandt, van Rijn

Rembrandt, Harmenszoon van Rijn (15 iulie 1606 – 4 octombrie 1669) a fost un pictor olandez, din secolul al XVII-lea, considerat unul dintre cei mai celebri pictori din istoria artei.

Opera lui Rembrandt este o sursa importanta in furnizarea de informatii despre viata si caracterul omului. Relatia dintre arta si viata nu se percepe usor in cazul lui Rembrandt. Nu se poate trage o linie de demarcatie in opera sa intre realism si imaginar; ambele aspecte contribuie la cunoasterea artistului.

Viata lui Rembrandt

Copilaria si tineretea

Rembrandt Harmenszoon Van Rijn s-a nascut la 15 iulie, la Leyda. In timpul copilariei sale Olanda a inceput sa se ridice ca o mare putere sub conducerea iscusita a printului Mauriciu de Orania. Comertul infloritor si posesiunile coloniale crescande, protejate de o putere maritima fara rival, dadeau Olandei, din aceasta perioada, un aer de incredere si vitalitate, contribuind si la rapida ei dezvoltare culturala.

In tinerete, Rembrandt si contemporanii sai erau inca animati de entuziasmul perioadei lui Frans Hals. Dar anii lor de maturitate au coincis cu acea etapa avansata a istoriei culturale a Olandei care a permis individului sa se dedice vietii private. Faptul ca Rembrandt s-a folosit de acest avantaj pentru a dezvolta o tendinţă foarte subiectiva si spirituala in arta sa il deosebeste de toti contemporanii sai olandezi.

Tatal lui Rembrandt era morar, mama – fiica unui brutar. Parintii locuiau aproape de “Rijnruill” şi numele de “van Rijn” al familiei se tragea de la aceasta moara. La moarte mamei 1640, tatal murise in 1630, s-a facut un inventar al bunurilor. Ea fusese proprietara unei jumatati de moara si a catorva case. Valoarea totala se ridica la aproape 10.000 de guldeni si urma sa fie impartita intre mostenitori. Rembrandt era al 8 dintre cei 9 copii, dar la moartea mamei mai traiau doar 4. Este astfel clar ca artistul provenea din mica burghezie.

Portretele de tinerete ale lui Rembrandt releva aceasta simpla democratie vizibila in obrazul sau destul de vulgar, cu nasul borcanat si trasaturile prost proportionate. Dar din aceasta origine umila a castigat probabil acea vitalitate inepuizabila care a ramas caracteristica artei sale pe parcursul intregii vieti.

Rembrandt a intrat la Scoala latina din Lezda pe la varsta de 7 ani, iar 7 ani mai tarziu a fost inscris la Universitate. Sederea sa la distinsul centru de studii umaniste a fost de foarte scurta durata. Dupa cateva luni parintii lui Rembrandt si-au dat seama ca inclinatia baiatului spre profesiunea de pictor era prea puternica pentru a fi descurajata. Asa ca la varsta de aproape 15 ani, i s-a permis sa intre pe 3 ani ucenic in atelierul lui Jacob van Swanenburgh, un pictor minor de arhitecturi, care picta si scene de Infern.

Putem presupune ca parintii erau oameni simpli, cu convingeri religioase. Deoarece Rembrandt si-a pictat mama in cucernica rugaciune sau ca pe o profetă batrana citind Biblia.

Influente artistice

In tanarul Rembrandt exista o vana conservatoare care l-a facut sa ramana credincios pamantului natal si imprejurimilor familiare. Cei mai multi dintre artistii vremii erau dornici de a pleca in Italia unde sperau sa gaseasca cele mai desavarsite etaloane de gust in marea traditie clasica. Acesta fusese cazul lui Rubens si al lui Van Dyck, al profesorului cel mai influent al lui Rembrandt, Pieter Lastman si al multor altora.

Nici o urma a influentei acestui prim profesor (Jacob van Swanenburgh) nu apare in opera lui Rembrandt. Ucenicia la acest pictor pare sa nu-i fi oferit mai mult decat instruirea tehnica elementara. Pentru viitorul artistic al lui Rembrandt au fost mult mai importante cele 6 luni petrecute cu Pieter Lastman la Amsterdam. Exemplul lui Lastman a fost cel care i-a staruit ambitia de a-si compune marile panze istorice si biblice.

Daca privim opera lui Lastman din perspectiva artei lui Rembrandt, sunt usor de descoperit limitele profesorului. In operele timpurii ale lui Rembrandt sunt vizibile si alte influente. Dupa ce si-a parasit profesorul mai evidenta fiind influenta scolii de la Utrecht si de asemenea cea a tanarului Jan Lievens, si el elev al lui Lastman.

Nenumeroasele portrete ale membrilor familiei Rembrandt sunt in primul rand studii fizionomice si exercitii de punere in pagina. Modelele sunt deseori invesmantate in costume orientale, cu turbane, broderii bogate sau armuri exotice, reflectand astfel influenta romantismului lui Lastman. Tot exemplul lui Lastman a staruit ambitia lui Rembrandt de a stapani o varietate de expresii ale fetei. Multe dintre portretele timpurii nu aveau alt scop decat sa surprinda o gama bogata de expresii emotionale, de la bucurie si surpriza, la oroare si durere.

Inceputul carierei artistice

Succesul de care s-a bucurat Rembrandt la Leyda este confirmat de faptul ca avea deja elevi de o oarecare distinctie, printre care Gerard Dou. Dupa plecarea lui Rembrandt la Amsterdam, Gerard Dou a dus mai departe maniera rafinata si delicata pe care a invatat-o de la Rembrandt.

Mutarea lui Rembrandt in capitala olandeza a fost evident determinata de avantajele mai mari pe care acest oras bogat le oferea artistilor, in special portretistilor talentari. Reputatia de portretist a lui Rembrandt a crescut in scurta vreme datorita primului sau portret de grup de mari dimensiuni, ”Lectia de anatomie a doctorului Tulp“ (1632).

Cu aceasta lucrare pictorul de 26 de ani i-a intrecut pe toti pictorii din Amsterdam prin realismul sau viguros si tensiunea dramatica a reprezentarii.

Incepand cu 1632 faima lui Rembrandt a crescut constant, atingand apogeul spre sfarsitul deceniului.

Odata cu succesul in pictura Rembrandt s-a bucurat de o rapida ascensiune pe scara ierarhiei sociale prin casatoria cu Saskia, care i-a adus o avere substantiala si ca membra a unei familii din inalta burghezie a fost in stare sa-l ajute pe Rembrandt in a-si extinde relatiile cu cercurile instarite din Amsterdam.

Aceasta prima perioada din Amsterdam, care a durat pana la moartea Saskiei in 1642, a fost marcata de prosperitate in toate privintele. Picturile lui Rembrandt erau foarte cautate si el isi putea permite sa ceara preturile cele mai mari de la clientii sai. Casa ii era plina de elevi care trebuiau sa plateasca scump acest privilegiu.

Rembrandt nu era omul care sa se bucure de bogatie cu cumpatare si sa intemeieze o avere trainica. Dadea frau liber tuturor gusturilor sale extravagante si s-a avantat fara chibzuiala in colectionarea de obiecte de arta si curiozitati.La diverse licitatii, Rembrandt oferea sume atat de mari de la inceput incat nu se mai gasea nimeni sa concureze cu el si facea aceasta pentru a accentua prestigiul profesiei sale, spunea Baldinuci.

Averea lui Rembrandt a crescut rapid de-a lungul acestor ani, iar in 1639 a cumparat o casa mare in Joden – Brestrat. Aceasta actiune nesabuita care i-a diminuat resursele a contribuit la ruina sa financiara. Isi idolatriza sotia si a reprezentat-o intr-o lunga serie de portrete si alegorii. In numeroasele scene biblice si istorice ea apare ca ideal al feminitatii, asa cum il intelegea Rembrandt.

Spre sfarsitul vietii

Odata cu anii 1640 i-a murit mama. In 1642 i-a murit sotia Saskia, dupa un an de boala urmand nasterii lui Titus, unicul lor copil care a supravietuit. Alti 3 copii murisera in frageda pruncie.

Pe langa toate aceste lovituri situatia financiara a lui Rembrandt, subrezita deja de cumpararea acelei case mari, a devenit din ce in ce mai grea.

Faima sa de cel mai mare portretist din Amsterdam a avut de suferit. Rembrandt folosea din ce in ce mai mult clar – obscurul, interesandu-l din ce in ce mai putin efectele naturaliste, ceea ce a produs insatisfactie si a contribuit la declinul popularitatii sale de portretist.

In aceasta perioada incepea sa fie la moda stilul mai luminos si mai elegant al lui Van Dyck. Deziluzia si suferinta par sa fi avut insa un efect purificator asupra conceptiei sale de viata. A inceput sa priveasca omul si natura cu un ochi mai patrunzator, fara sa mai fie distras de stralucirea exterioara sau de dispunerea teatrala.

Dragostea puternica pentru fiul sau Titus, pe masura ce acesta crestea, isi gaseste expresia in scenele biblice din acesti ani. Il gasim pe Titus aparand in diverse ipostaze ca : Hristos tanar, Daniel sau Iosif tanar. Tot in aceasta perioada a invatat Rembrandt sa aprecieze farmecul simplu si caldura Hendrickje Stoffels, care a venit in casa lui prin 1645, la inceput ca slujnica, devenindu-i apoi tovarasa de viata.

Viata lui Rembrandt in ultimii ani, in deceniul al 6 si al 7, a cunoscut o ultima intorsatura spre rau. Ruina financiara era iminenta, in 1656 a trebuit sa treaca pe numele lui Titus casa mare pentru a salva mostenirea fiului sau care ii fusese incredintata.

Fiul sau si Hendrickje si-au unit fortele pentru a-l apara de creditori. Cei doi au devenit asociati in negustoria de tablouri si obiecte de arta mai tarziu facandu-l pe Rembrandt angajatul lor.

Acesta urma sa le cedeze tot ce picta in schimbul intretinerii si sub acest subterfugiu batranul pictor era capabil sa salveze cel putin ceea ce castiga prin munca sa. Chiar si dupa falimentul financiar pasiunea de colecţionar a lui Rembrandt a ramas vie. Testamentul Saskiei nu ii permitea artistului sa se recasatoreasca decat cu riscul pierderii micului venit ce il aducea proprietatea ei. Astfel Hendrickje nu s-a bucurat niciodata de situatia unei sotii legitime.

Moartea ei in 1663 a fost una din cele mai cumplite lovituri pentru Rembrandt. Titus devenit major in 1665 a continuat sa se ingrijeasca de tatal sau si sa conduca afacerile. In februarie 1668 s-a casatorit cu Magdalena van Loo, fiica unui argintar. La numai cateva luni dupa aceasta Titus a murit, iar Rembrandt a ramas singur in ultimul an de viata cu tanara-i fiica, Cornelia, pe care i-o nascuse Hendrickje.

Rembrandt a murit la 8 octombrie 1669, la Westerkerk din Amsterdam a fost ingropat.

Portretistica lui Rembrandt

Domeniul portretisticii era cel mai profitabil pentru pictorul secolului al XVII-lea, fapt valabil pentru Olanda democrata, mai mult decat pentru Spania, Franta sau Anglia, unde Curtea oferea artistilor cele mai multe comenzi pentru ca in orasele olandeze aproape fiecare cetatean dorea sa aiba portretele membrilor familiei sale; apoi mai era si categoria destul de vasta a portretelor de grup destinate locurilor publice, ca primariile, casele breslelor.

Desenator abil, cu spirit de observatie ascutit, tehnician talentat, nu intampinase nici o dificultate in a-i intrece pe cei mai de succes portretisti de tip vechi din capitala Olandei.

Portretistica lui Rembrandt se imparte in trei tipuri:

Portretele individuale reflecta sensibilitatea lui Rembrandt fata de latura spirituala a omului si indica profunzimea in interpretarea caracterului omenesc.

Portretele de grup evidentiaza pe langa aceste calitati de baza, abilitatea artistului in a lega portetele individuale in activitati si situatii comune.

Masaccio

MASACCIO (Tommaso di Ser Giovanni di Simone Cassai, 21 decembrie 1401 – iunie 1428) este primul pictor care face un insemnat pas inainte in rezolvarea problemelor ce stau in fata picturii.

Masaccio este un reprezentant de seama al Picturii Quattrocento si al Scolii Florentine.

El reuseste sa foloseasca perspectiva, in special cea geometrica sau lineara, slujindu-se de elementele de arhitectura vazute in spatiu. In conformitate cu dorinta de realizare a perspectivei, el isi plaseaza scenele intr-un peisaj citadin, mai rar direct in natura.

Cu ajutorul numeroaselor constructii arhitectonice vazute in perspectiva inchide si delimiteaza clar spatiul. Cu toate acestea nu reuseste sa obtina unitatea spatiala prin unirea planurilor, acestea ramanand fragmentate si rupte unele de altele (fundalul pare un adevarat decor aplicat).

De asemenea, nu reuseste sa obtina o integrare organica a personajelor in spatiul ales drept cadru. Alaturi de aceasta dificila incercare, Masaccio reuseste sa obtina totusi o buna modelare a trupurilor personajelor (prin folosirea culorilor inchise pe deschis), trupurile sculpturale ale acestora dovedind o buna cunoastere a anatomiei umane.

Totodata el introduce pentru prima oara nudurile, sub forma a doua personaje legendare: Adam si Eva.

Realizate ca personaje reale, ele au chipuri cat se poate de expresive, in concordanta cu momentul ales: alungarea din Rai (pe fetele lor se citeste rusinea si cainta pentru pacatul originar).

Ca si cazul celorlalte personaje atentia si-o indreapta spre individualizarea figurilor si exprimarea diferitelor sentimente omenesti.

Se atinge chiar unitatea de actiune dintre personaje prin atitudini, gesturi sau expresivitatea fetei, in functie de desfasurarea intregii actiuni.

Subiectele alese sunt in exclusivitate religioase iar compozitiile sunt simple, narative, construite pe baza detaliilor semnificative, fara amanunte si detalii de prisos.

Cele mai importante lucrari sunt:

  • frescele din Capela Brancacci (din cadrul manastirii Santa Maria del Carmine din Florenta; cele mai frumoase scene sunt cele ce-i reprezinta pe Adam si Eva alungati din Rai si Plata tributului, aceasta din urma reprezentand intr-un singur cadru trei episoade asociate: Iisus care ii cere Sfantului Petru banii pentru a plati intrarea in cetatea Ierusalimului, scoaterea banilor din gura pestelui si plata propriu-zisa a talerilor vamesului de catre Sfantul Petru)
  • frescele din Biserica Santa Maria Novella din Florenta
  • Polipticul din Pisa

Uccello, Paolo

PAOLO UCCELLO (Paolo Dono di Pratovecchio, 15 iunie 1397 – 10 decembrie 1475) este un pictor italian, reprezentant al Picturii Quattrocento si al Scolii Florentine.

Paolo Uccello este una din cele mai importante si mai interesante personalitati ale secolului, manifestandu-si cu precadere interesului pentru problemele perspectivei.

Va fi preocupat, de-a lungul carierei sale de tratarea stiintifica a spatiului, de folosirea perspectivei lineare sau geometrice.

Va ramane celebru pentru solutia aleasa de construire a spatiului, cunoscuta sub numele de cubul uccellian. In conformitate cu acesta, el abordeaza mai ales scene de interior, inscrise perfect intr-un cub, cu sugerarea celor trei fatete ale cubului prin reprezentarea peretilor pardoselilor sau a tavanului, pe care le priveste in perspectiva pentru a realiza senzatia de adancime (spre exemplu in lucrarea intitulata “Misterul Ostiei profanate”).

De asemenea, va aborda numeroase scene (religioase, dar si laice) in peisaje exterioare, fiind preocupat si in aceste cazuri tot de redarea perspectivei. Au ramas, aproape printre singurele lucrari celebre bataliile istorice, reale sau legendare si scenele de vanatorare cum ar fi “Batalia de la San Romanao“, “Batalia Sfantului Gheorge cu balaurul” si “Vanatoarea”.

Batalia de San Romano este realizata pe trei panouri de lemn, destinate decorarii palatului familiei Medici din Florenta.

In aceste panouri reuseste cu mare maiestrie sa redea invalmaseala caracteristica si miscarea personajelor specifica luptei. Aici, va realiza impresia de adancime, de spatiu, prin organizarea personajelor in mai multe planuri, prin pozitia cailor si a luptatorilor sau prin directia sulitelor si a armelor de lupta.

In acelasi timp, se remarca impresia generala de decorativism, ce-i este specifica, prin folosirea unor culori neconventionale: oameni verzi, cai roz, etc si senzatia ca personajele sale sunt mai degraba marionete si caii din lemn decat reale.

Desi exista numeroase experiente legate de perspectiva, in cea de-a doua jumatate a secolului aceasta nu va fi foarte folosita, existand si acum numeroase studii si incercari. In schimb, se fac progrese deosebite in materie de desen, de organizare interna a compozitiilor in care se acorda o atentie speciala constructiei planurilor si a unitatii dintre ele.

Se remarca totodata o sporire a interesului pentru portret, punandu-se mare pret pe asemanarea fizica cu modelul si chiar pe caracterizarea psihologica a celor portretizati.

Spre sfarsitul secolului Florenta va decade datorita crizei prin care trece orasul aflat sub puterea lui Savonarola, dar si ca urmare a cultivarii unei filozofii idealiste, a tristetii, melancoliei si rafinamentului, ce anunta mult mai repede decat in alte scoli ale Italiei schimbarea gustului si pregatirea Manierismului.

Pagina 12 din 16« Prima...1011121314...Ultima »