Pictor Marina Capaţîna

… după ce am terminat şcoala generală eram foarte hotărâtă să învăţ la liceul de arte plastice din oraşul meu, de fapt, singurul liceu de arte din toată ţara. Este un liceu foarte apreciat, cu mulţi profesori, pictori consacraţi din Republicii Moldova.

Toată vara am pictat, am exersat cu desenarea unor obiecte simple, mai apoi acele obiecte le-am aranjat în naturi statice mai complexe şi nici o clipă nu am renunţat la ideea de a fi pictor.

Aveam o mapă frumuşică, pentru care am ales 20 lucrări de-ale mele cele mai bune. Am făcut chiar o vizită fostei mele învăţătoare de la şcoala de arte şi a fost foarte încântată de ce a văzut. Promit să postez câteva fotografii la acele picturi (le mai am şi azi) cât de curând posibil.

Deci, să revin la admitere… Primul examen a fost desenul. Nu ştiu dacă mai am lucrarea (când am plecat din liceu m-am rugat de profesorul meu să îmi întoarcă mapa de la admitere, dar nu ştiu dacă mi-a dat şi lucrările de la exemene). Voi căuta să văd…

Desenul… o natură statică. Ţin minte chiar şi acum, un ulcior din lut cu o pară, aşezate pe o draperie. În timpul examenului s-au apropiat mulţi profesori din comisie, erau foarte încântaţi de felul în care desenam.

Nu exista nici o bănuială că nu am şanse să fiu admisă…

Pictura… aceeaşi natură statică, dar de această dată în culoare.

Şi ultima, a fost compoziţia. Tema “Timpul liber”… M-am desenat stând în pat cu o carte în mână, toată această scenă fiind văzută de sus. A fost destul de complicat, având în vedere că nu ştiam nimic despre perspectiva în zbor de pasăre. Dar, zic eu, m-am descurcat bine pentru acea vârstă.

Rezultatele nu au fost chiar cele pe care le-am aşteptat… prima admisă, dar sub lista cu cei admişi la buget. S-a ruinat tot cerul peste mine. Abia după un an aflasem că rezultatele erau stabilite în funcţie de rude, cunoştinţe şi contribuţia financiară… În acest fel, nu am avut altă soluţie decât să învăţ la taxă. Era foarte mare pentru acele vremuri, jumătate din salariul mamei, nu mai spun de hârtie, culori şi pensule care trebuiau cumpărate. Uitasem să spun, clasa în care învăţam, bineînţeles, o formau cei care au trecut de concursul de admitere, deci erau plini de bani, din cauza lor la fiecare sărbătoare se strângeau sume mari pentru cadourile profesorilor, când spun “mari”, mă refer la cadouri de genul televizor (a se ţine cont că suntem în anul 1995, când toate aceste lucruri abia pătrundeau în fostele ţări URSS), casetofon, maşină de spălat, etc.

Deci, pe lângă taxa de şcolarizare, materiale de pictură mai aveam şi chestia asta pe cap.

Asta a durat fix un an, când într-o zi m-au chemat ai mei ca să îmi spună că nu mă mai puteau ţine la acest liceu. Iniţial mă supărasem pe ai mei, dar, într-un final am înţeles situaţia.

Ce a urmat după, vă povestesc altădată.

Părinţii m-au dat la şcoală foarte devreme, aveam încă 5 ani şi eu deja eram în clasa I.
Mama fiind de naţionalitate ucraineană nu ştia o boabă de limba română, şi astfel în familie mai mult se vorbea în rusă.

Inevitabil când a venit toamna şi trebuia să mă duc la şcoală, m-au dat la cea rusă. Trăiam pe atunci la bunica, mama tatălui meu, care avea o casă mare şi frumoasă şi, cel mai important, aproape de şcoala mea, de fapt, şcoala generală în care a învăţat şi tatăl meu, lucru ciudat, întrucât bunicii erau moldoveni get-beget. Probabil că aşa erau timpurile când a învăţat tatăl meu, şcolile române fiind destul de puţine la număr.

Am învăţat în acea şcoală rusă nici mai mult, nici mai puţin, primele 2 clase. Nu îmi aduc aminte mare lucru, pentru că eram prea mică. Dar când m-au mutat ai mei în şcoala română, am fost nevoită să merg iar în clasa a II, pentru că, au considerat ei, mi-ar fi fost prea greu în clasa a III neştiind deloc limba.

Eu cred că au avut dreptate, pentru că toată clasa a II am fost numai ochi şi urechi ca să înţeleg “chineza” în care îmi vorbea învăţătoarea. Dar, toate au intrat pe făgăşul lor, când în a III am început să leg şi eu nişte propoziţii. Tot atunci, când m-au mutat în şcoala română, am început să învăţ în paralel şi la Şcoala de Arte Plastice din Chişinău “Sciuseva”. Au fost primii paşi pe care i-am făcut în domeniul picturii, dar şi anii în care am obţinut primele premii. Cel mai important pentru mine a fost premiul pe care l-am câştigat la concursul organizat de fundaţia română “Salvaţi copii!”, “Planeta verde”. Mi-au acordat premiul II şi o călătorie în România. Prima întâlnire cu România. Din păcate nu am nici o poză din acea excursie, dar amintirile au rămas.

Nici nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să trăiesc aici…

La grădiniţă

…eram încă un copil când am simţit că îmi place să pictez… Dar, după cum am observat nu eram singura căreia îi plăcea să ţină pensula în mână, mai toţi copiii din grădiniţă erau pasionaţi de pictură. Probabil că la vârsta aceea, pentru noi toţi desenul era singura formă de manifestare, prin el ne exteriorizam şi comunicam cu cei din jur.

Mai târziu, după mai mulţi ani, în timp ce făceam meditaţii cu o fetiţă de 4 ani, am înţeles de ce am ales pictura… Era singurul lucru care mă făcea să mă simt împlinită, era singurul spaţiu în care puteam să trăiesc, să spun ce mă doare sau mă bucură, ce mă face fericită sau tristă; pictura era cea care putea să mă înţeleagă atunci când plângeam sau râdeam, ea a fost cu mine întotdeauna.

Tata, care făcuse şi el şcoala de artă, m-a lăsat să fiu cuprinsă de acea vrajă necunoscută. Abia, ţin minte, când terminasem şcoala generală şi în paralel, cea de pictură, am venit într-o zi acasă şi le-am spus părinţilor că vreau să învăţ la liceul de artă, din oraşul meu natal. Atunci a fost prima dată când am discutat despre pasiunea mea.

Dar, deja eram sigură că ceea ce vreau să fac în viaţă era pictura…

… m-am născut într-un orăşel mic şi liniştit, când toată lumea forfotea şi se agita cu pregătirile de Revelion, când oamenii se adunau în jurul meselor pentru a sărbători venirea Anului Nou, a noilor speranţe, vise şi împliniri…

Săracuţa de mama, şi-a petrecut sărbătoarea în spital, dar cum o spune tot ea, “este singurul Revelion pe care nu l-a sărbătorit acasă, dar de care a primit cel mai frumos cadou…”

Tata îi făcuse vizită pe la amiază, dar parcă “nimic” nu părea să apară… Nimic care urma să se nască aproape de trecerea dintre ani, nimic care era dorit de părinţii lui mai mult decât orice pe lume… cât mă iubesc scumpii mei.

În acea noapte ceasurile au bătut îndelung…