MASACCIO (Tommaso di Ser Giovanni di Simone Cassai, 21 decembrie 1401 – iunie 1428) este primul pictor care face un insemnat pas inainte in rezolvarea problemelor ce stau in fata picturii.

Masaccio este un reprezentant de seama al Picturii Quattrocento si al Scolii Florentine.

El reuseste sa foloseasca perspectiva, in special cea geometrica sau lineara, slujindu-se de elementele de arhitectura vazute in spatiu. In conformitate cu dorinta de realizare a perspectivei, el isi plaseaza scenele intr-un peisaj citadin, mai rar direct in natura.

Cu ajutorul numeroaselor constructii arhitectonice vazute in perspectiva inchide si delimiteaza clar spatiul. Cu toate acestea nu reuseste sa obtina unitatea spatiala prin unirea planurilor, acestea ramanand fragmentate si rupte unele de altele (fundalul pare un adevarat decor aplicat).

De asemenea, nu reuseste sa obtina o integrare organica a personajelor in spatiul ales drept cadru. Alaturi de aceasta dificila incercare, Masaccio reuseste sa obtina totusi o buna modelare a trupurilor personajelor (prin folosirea culorilor inchise pe deschis), trupurile sculpturale ale acestora dovedind o buna cunoastere a anatomiei umane.

Totodata el introduce pentru prima oara nudurile, sub forma a doua personaje legendare: Adam si Eva.

Realizate ca personaje reale, ele au chipuri cat se poate de expresive, in concordanta cu momentul ales: alungarea din Rai (pe fetele lor se citeste rusinea si cainta pentru pacatul originar).

Ca si cazul celorlalte personaje atentia si-o indreapta spre individualizarea figurilor si exprimarea diferitelor sentimente omenesti.

Se atinge chiar unitatea de actiune dintre personaje prin atitudini, gesturi sau expresivitatea fetei, in functie de desfasurarea intregii actiuni.

Subiectele alese sunt in exclusivitate religioase iar compozitiile sunt simple, narative, construite pe baza detaliilor semnificative, fara amanunte si detalii de prisos.

Cele mai importante lucrari sunt:

• frescele din Capela Brancacci (din cadrul manastirii Santa Maria del Carmine din Florenta; cele mai frumoase scene sunt cele ce-i reprezinta pe Adam si Eva alungati din Rai si Plata tributului, aceasta din urma reprezentand intr-un singur cadru trei episoade asociate: Iisus care ii cere Sfantului Petru banii pentru a plati intrarea in cetatea Ierusalimului, scoaterea banilor din gura pestelui si plata propriu-zisa a talerilor vamesului de catre Sfantul Petru)
• frescele din Biserica Santa Maria Novella din Florenta
• Polipticul din Pisa

PAOLO UCCELLO (Paolo Dono di Pratovecchio, 15 iunie 1397 – 10 decembrie 1475) este un pictor italian, reprezentant al Picturii Quattrocento si al Scolii Florentine.

Paolo Uccello este una din cele mai importante si mai interesante personalitati ale secolului, manifestandu-si cu precadere interesului pentru problemele perspectivei.

Va fi preocupat, de-a lungul carierei sale de tratarea stiintifica a spatiului, de folosirea perspectivei lineare sau geometrice.

Va ramane celebru pentru solutia aleasa de construire a spatiului, cunoscuta sub numele de cubul uccellian. In conformitate cu acesta, el abordeaza mai ales scene de interior, inscrise perfect intr-un cub, cu sugerarea celor trei fatete ale cubului prin reprezentarea peretilor pardoselilor sau a tavanului, pe care le priveste in perspectiva pentru a realiza senzatia de adancime (spre exemplu in lucrarea intitulata “Misterul Ostiei profanate”).

De asemenea, va aborda numeroase scene (religioase, dar si laice) in peisaje exterioare, fiind preocupat si in aceste cazuri tot de redarea perspectivei. Au ramas, aproape printre singurele lucrari celebre bataliile istorice, reale sau legendare si scenele de vanatorare cum ar fi “Batalia de la San Romanao“, “Batalia Sfantului Gheorge cu balaurul” si “Vanatoarea”.

Batalia de San Romano este realizata pe trei panouri de lemn, destinate decorarii palatului familiei Medici din Florenta.

In aceste panouri reuseste cu mare maiestrie sa redea invalmaseala caracteristica si miscarea personajelor specifica luptei. Aici, va realiza impresia de adancime, de spatiu, prin organizarea personajelor in mai multe planuri, prin pozitia cailor si a luptatorilor sau prin directia sulitelor si a armelor de lupta.

In acelasi timp, se remarca impresia generala de decorativism, ce-i este specifica, prin folosirea unor culori neconventionale: oameni verzi, cai roz, etc si senzatia ca personajele sale sunt mai degraba marionete si caii din lemn decat reale.

Desi exista numeroase experiente legate de perspectiva, in cea de-a doua jumatate a secolului aceasta nu va fi foarte folosita, existand si acum numeroase studii si incercari. In schimb, se fac progrese deosebite in materie de desen, de organizare interna a compozitiilor in care se acorda o atentie speciala constructiei planurilor si a unitatii dintre ele.

Se remarca totodata o sporire a interesului pentru portret, punandu-se mare pret pe asemanarea fizica cu modelul si chiar pe caracterizarea psihologica a celor portretizati.

Spre sfarsitul secolului Florenta va decade datorita crizei prin care trece orasul aflat sub puterea lui Savonarola, dar si ca urmare a cultivarii unei filozofii idealiste, a tristetii, melancoliei si rafinamentului, ce anunta mult mai repede decat in alte scoli ale Italiei schimbarea gustului si pregatirea Manierismului.

BENOZZO GOZZOLI (1421 – 1497) este un pictor italian renascentist, reprezentant al Picturii Quattrocento si al Scolii Florentine.

Benozzo Gozzoli este renumit inca din timpul vietii ca excelent povestitor, el inregistreaza un real progres pe calea redarii realitatii inconjuratoare, adaptand povestile biblie la realitatea contemporana.

Astfel, unele din intamplarile petrecute in legende sunt transpuse in vremea sa si personajele sacre fiind de fapt prieteni si contemporani de-ai sai.

Cele mai importante lucrari sunt:

• frescele pentru Palatul Medici (azi Riccardi) din Florenta cu celebrul “Cortegiul Regilor Magi” (sub forma acestei legende povesteste de fapt vizita imparatului bizantin Mihai Paleologu la Florenta; el foloseste aici, concomitent, doua unghiuri de vedere diferite pentru a-si construi compozitia, unul frontal pentru desfasurarea cortegiului si un altul panoramic, in zbor de pasare pentru peisajul-cadru al scenei)
• frescele de la Campo Santo tot din Florenta cu scena “Construirii turnului Babel”

DOMENICO GHIRLANDAJO (1449 – 11 ianuarie 1494), este considerat unul dintre pictorii italieni cei mai ancorati in realitatea cotidiana.

Excelent narator, si el povesteste faptele sacre ca pe niste actiuni reale, contemporanii sai fiindu-i adeseori modele.

Datorita simtului detaliului si al amanuntului cu care-si descrie scenele, lucrarile sale pot constitui adevarate documente de epoca, despre imbracamintea florentinilor, interioarele caselor lor, despre obiceiurile acelei vremi.

Acelasi simt al observatiei atente il dovedeste si in portrete, unde insista asupra amanuntelor, dar si asupra expresivitatii si caracterizarii psihologice a personajelor.

Renumite sunt:

• frescele de la Santa Maria Novella din Florenta, cu scene din viata Sfantului Ioan (scene ce se petrec in Florenta)
• frescele din Capela Sasseti (din manastirea Sfanta Treime) din Florenta
• tabloul “Bunicul si nepotul”

PIERRO DELLA FRANCESCA (Pietro dei Franceschi, 1420/16/10 – 12 octombrie 1492) este una dintre cele mai marcante figuri ale Quattrocento-ului italian, fiind o personalitate multilaterala, pictor, matematician, teoretician.

BIOGRAFIE

A facut soc, opera sa fiind foarte originala, dar avand si o mare influenta asupra contemporanilor sai.

Din pacate, dupa secolul al XVI-lea a fost dat uitarii, lucrarile sale fiind apreciate la justa lor valoare abia prin redescoperirea sa in secolul XX.

In formarea sa, Pierro della Francesca a fost la randul sau influentat de Domenico Veneziano, de la care invata problemele de culoare si lumina si de pictorii flamanzi (cel mai probabil a avut un contact direct cu pictorul Justus din Gand, care la 1475 se pare ca s-a aflat la Urbino).

De la ei se pare ca a preluat tehnica uleiului.

Doar ca, adept al tehnicii frescei, Della Francesca nu are curajul sa renunte total la culorile de apa, folosind o tehnica combinata de tempera peste care aplica un strat de glasiu.

Foarte cultivat, a avut doua mari pasiuni in viata, una dintre ele a fost pictura (despre care a scris o serie de lucrari si pe care a practicat-o pana aproape de sfarsitul vietii), iar cealalta matematica, in ultimii 20 de ani din viata dedicandu-i-se in intregime (scrie de asemenea o serie de tratate de geometrie).

In fapt, studiul matematicii i-a influentat aplicarea problemelor de compozitie, perspectiva sau exprimarea volumelor.

In acelasi timp, l-a indepartat de spiritul religios, permitandu-i ridicarea in planul abstractizarii si cunoasterii intelectuale.

Ca urmare, efectul direct al studiului matematicii a fost preocuparea sa pentru redarea miscarii, luminii sau aspectelor concrete ale obiectelor si fiintelor, interesul sau manifestandu-se mai putin pentru redarea sentimentelor personajelor.

Acestea, de cele mai multe ori cu fete imobile, devin simbolul demnitatii umane, omul capatand constiinta propriilor sale esente. Ele sunt monumentale, sculpturale si pline de demnitate.

Foloseste culori luminoase si vii, bazandu-se pe diferentierile cromatice pentru a sugera adancimea.

Astfel, in primele planuri foloseste culori saturate, pentru ca in cele secundare sa alterneze culorile saturate cu cele diluate sau sa foloseasca contrastul cald – rece.

In acelasi timp, prin dozarea diferentiata a intensitatilor valorice a culorilor, pictorul obtine redarea si calitatea speciala a atmoseferei prin care sugereaza unitatea spatiala.

In raport direct cu cromatica, problemele de lumina l-au preocupat de asemenea in mare masura. Desi, in aproape toate lucrarile sale foloseste lumina naturala uniforma, fara umbre purtate, el incearca si clar – obscurul.

Este printre primii pictori care realizeaza o scena nocturna, “Visul lui Constantin”, in care iluminarea artificiala a lucrarii determina aparitia contrastului de lumina-umbra.

Sursele de lumina sunt exterioare, prin iluminarea principalelor centre de interes el pune in valoare amanuntele si detaliile ce-l intereseaza.

Compozitiile sale cu teme exclusiv religioase, sunt matematic construite, rigoarea manifestandu-se in claritatea si detasarea planurilor si folosirea atat a perspectivei liniare, geometrice (prin popularea scenelor cu elemente de arhitectura sau constructii vazute in perspectiva), cat si a celei aeriene.

Folosindu-se de rapoartele muzicale, della Francesca isi alege linii directoare principale, amplasandu-si personajele sau obiectele, mai ales pe verticale si orizontale. De aceea, compozitiile sale sunt statice, linistite, doar rareori incercand sa exprime dinamismul prin folosirea oblicelor sau diagonalelor.

Ca si alti pictori ai secolului XV-lea, foloseste adeseori unghiuri de vedere diferite in aceeasi lucrare, de sus in jos pentru planurile secunde sau mai indepartate, obtinand un peisaj panoramat ce se intinde pana la mari departari sau de jos in sus pentru planurile mai apropiate.

Aceasta dubla perspectiva sau perspectiva binoculara este savant folosita mai ales in cazul frescelor ce decoreaza peretii palatelor sau bisericilor, caci pictorul are un deosebit simt al regulilor ce guverneaza picturile murale.

El urmareste reguli foarte stricte pentru a obtine aspecte monumentale si tine mereu cont de pozitia privitorului in raport cu cadrul arhitectonic decorat cu fresca.

Scenele de sus se desfasoara in spatiul de deasupra capetelor privitorului.

Compozitiile au un caracter narativ, povestirea facandu-se in secvente importante ale legendei, fara amanunte de prisos.

Frecvente in ansamblurile murale, secventele legendei sunt cuprinse uneori in acelasi cadru, fiind despartite doar prin elemente de arhitectura (coloane, arcade, etc – de exemplu, ca in cazul “Biciuirii lui Iisus”, “Buna Vestire” sau “Regina din Saba la Regele Solomon”).

Dintre cele mai importante lucrari se numara:

FRESCE

• de la Capela din manastirea Campo Santo din Monterchi (“Sfanta Nascatoare”)’
• din Palazzo Ducale din Urbino (“Biciuirea lui Iisus”)
• din Palazzo Comunale din cadrul manastirii Borgo San Sepolcro (“Invierea lui Iisus”)
• frescele pentru corul bisericii San Francesco din Arezzo (cu “Moartea lui Adam”, “Legenda adevaratei cruci” si “Victoria lui Constantin asupra lui Maxentiu”),

PALA

• Montefeltro pentru biserica San Bernardino de langa Urbino (cu “Fecioara inconjurata de spini”)

TABLOURI DE ALTAR

• “Botezul lui Iisus” pentru staretia manastirii Borgo San Sepolcro

PICASSO, PABLO (25 octombrie 1881 – 8 aprilie 1973) este un pictor de origine spaniola, considerat geniul secolului in care a trait. Nu exista nici o indoiala ca arta lui Picasso, atat in ce priveste calitatea cat si cantitatea, este fara pereche, si ca picturile, sculpturile, gravurile si ceramica lui lasa vederii mana cuiva care merita sa fie numit Geniul secolului.

Biografie

Copilaria si tineretea (1881 – 1901)

Biografia lui Picasso a inceput cu mult inainte ca el sa se nasca. Biografii au considerat ca trebuie sa fi existat surse exterioare artistului care sa explice neintelesul din el, inimaginabilul din el, geniul din el.

Parea asadar de la sine inteles ca trebuie sa se faca cercetari in trecut. Si s-au gasit, intr-adevar, cateva indicii – chiar destul de aproape, in generatia parintilor lui: tatal lui Picasso, Don Jose Ruiz Blasco, a fost pictor, desi unul destul de mediocru. Aceasta ramura paterna a familiei poate fi urmarita in timp pana la 1541.

Ramura materna a fost si ea cercetata. Pablo a mostenit de la mama sa, Dona Maria Picasso y Lopez, cel putin infatisarea exterioara, si exista doi pictori si printre stramosii ei. Nu ne mai surprinde atunci sa aflam ca prima dintre nenumaratele legende despre Picasso incepe chiar cu nasterea sa.

Moasa l-a crezut mort si si-a indreptat toata atentia numai catre mama. Doar datorita prezentei de spirit a unchiului, Don Salvador, doctor de profesie, Picasso n-a murit sufocat. Metoda unchiului a fost pe cat de simpla, pe atat de eficienta: a suflat fum de trabuc in fata micutului viitor geniu, iar aceasta l-a facut sa tipe. Picasso insusi povestea cu placere aceasta istorioara , si la fel fac si biografii sai.

Picasso si-a petrecut primii zece ani din viata la Malaga, unde s-a nascut. Familia nu era nici pe departe bogata. Tatal era muzeograful muzeului municipal si profesor de pictura la “Escuela de San Telmo” avand adesea greutati financiare. Cand i s-a oferit o slujba mai bine platita in nordul Spaniei, a acceptat-o bucuros, iar familia Picasso s-a mutat in capitala provinciala La Coruna pe coasta Atlanticului, unde a locuit in urmatorii ani.

Tatal a fost primul care a incurajat talentul fiului, desi la inceput s-a preocupat mai degraba de progresul lui Pablo la scoala. La inceput, tatal i-a servit drept model demn de urmat, dar de indata ce a implinit 13 ani, fiul l-a ajuns din urma.

Iar cand a fost admis la scoala de arta “La Lonja” din Barcelona, situatia s- a repetat. Tatalui sau i se oferise o slujba acolo, iar in 1895 familia se mutase la Barcelona. Prin influenta lui Don Jose, i s-a permis sa sara peste cursul de incepatori. Dar inainte sa urmeze un curs avansat de arta clasica si natura moarta, a tebuit sa predea un proiect in decurs de o luna. Micul Picasso a predat proiectul dupa doar o zi. Si, mai mult decat atat, a lucrat mai bine decat elevii din ultimul an la proiectele lor de absolvire.

Dupa o scurta vacanta de vara la Malaga in 1897, s-a mutat in noul sau atelier din Madrid si a intrat in Academia San Fernando, una dintre cele mai cunoscute scoli de arta din Spania. Numeroasele vizite facute acum la muzeul Prado urmau sa devina insa mai importante in dezvoltarea sa ulterioara. La inceput, facea copii dupa picturile vechilor maestri si incerca sa le imite stilul; mai tarziu, acestea aveau sa devina surse de idei noi pentru picturile originale proprii si teme continuu rearanjate in diferite variatiuni.

Totusi, sederea la Madrid a lui Picasso a luat sfarsit foarte brusc. La sfarsitul lunii iunie, s-a imbolnavit de scarlatina si a trebuit sa se intoarca la Barcelona pentru a se insanatosi. In primavara anului 1899, s-a intors la Barcelona plin de planuri ambitioase. Devenise deschis fata de noile directii din arta spaniola si a incercat sa intre in legatura cu cei mai importanti reprezentanti ai noilor curente. Cu totii obisnuiau sa se intalneasca intr-o carciumioara a artistilor “Els Quatre Gats” (“Cele patru pisici”). Picasso i-a cunoscut aici pe modernistii Rusinol si Nonell, al caror stil, influentat de Art Nouveau din Franta si de prerafaelitii englezi, l-a imitat cu succes. Artistii mai varstnici i-au aratat in scurta vreme un mare respect, iar in 1900 i s-a permis sa-si organizeze prima expozitie in aceasta taverna a artistilor.

Era atat de plin de entuziasm fata de noile directii in arta incat si-a propus sa mearga la Paris, care, la vremea respectiva, era cel mai semnificativ centru pentu toti artistii. Pedro Manach, un tanar galerist, a fost atat de incantat de picturile lui Picasso, incat i-a oferit imediat un contract. Picasso nu a ezitat. Era platit 150 de franci pe luna pentru a furniza regulat un numar de picturi. Picasso era atat de multumit incat a pictat mai multe portrete ale primului sau galerist.

Parisul era singurul loc care putea sa-i mai ofere vreo provocare in timpul anilor de pregatire; i-a trebuit mai putin de un ca sa se familiarizeze pe de-a-ntregul cu cele mai recente tehnici artistice. Picasso nu-si gasise inca propriul stil, dar vremea in care frecventa alti artisti in cautarea propriului drum se apropia de sfarsit.

Perioada albastra si cea roz (1901 – 1906)

A inceput cu o capodopera. Perioada albastra a inceput cu tabloul “Evocare – Inmormantarea lui Casagemas”. Prietenul sau, Casagemas, se impuscase intr-o cafenea pariziana pentru ca fata pe care o iubea, un model pe nume Germaine, il respinsese. Picasso a incercat sa se impace cu moartea prietenului sau prin arta.

“Am inceput sa pictez in albastru cand mi-am dat seama ca prietnul meu Casagemas murise”. Perioada albastra a fost rezultatul direct al mortii prietenului. Sinuciderea lui Casagemas a coincis cu vizita lui Picasso la Toledo, unde a vazut opera lui El Greco ” Funerariile Printului Orgaz”. Tabloul i-a servit drept model.

A continuat sa foloseasca albastrul timp de patru ani si mai bine, iar tablourile lui au devenit din ce in ce mai monocrome. In picturile tarzii, nu vedem decat o usoara sugestie de verde sau rosu. Dar Picasso era inca departe de a fi celebru si doar foarte putini oameni il cunosteau pe tanarul spaniol de 20 de ani. Inca locuia si lucra intr-o mansarda saracacios mobilata pe care i-o gasise Manach.

Nu a pictat multe tablouri in aceasta perioada. Ca si personajele din tablouri, Picasso insusi a trait in saracie si singuratate, desi solititudinea lui nu a fost niciodata de foarte lunga durata.

Mai tarziu, Picasso se muta la noua lui casa, un atelier paraginit din Rue Ravignan din Montmartre; in aceasta destul de ciudata resedinta, a intalnit-o din intamplare pe Fernande Olivier, prima femeie cu care si-a impartit viata o perioada de timp. Se stie ca Picasso s-ar fi si casatorit cu ea, daca ea n-ar fi continuat sa refuze sa faca acest pas. Dar Picasso nu stia ca aceasta femeie era deja maritata.

In perioada albastra a lui Picasso, izolarea figurilor se reflecta in netezimea vopselii de pe panza, care le facea sa para indepartate. Nu e de mirare faptul ca aceste tablouri au devenit mai tarziu unele dintre cele mia scumpe. Acst lucru este bine redat de comentariul cinic al lui John Berger: “Cei bogati se simt bine gandindu-se la singuratatea celor saraci: le face propria singuratate sa para mai putin fatala”.

In 1905, cand perioada albastra a luat sfarsit, tablourile au incetat sa mai vorbeasca despre singuratate si izolare. Clovnii, saltimbancii si arlechinii iau locul orbilor, neputinciosilor si cersetorilor, saraciei si deprimarii.

Cubismul (1907 – 1917)

Cubismul a marcat sfarsitul unei dezvoltari mai mult sau mai putin neintrerupte a artei europene. Diferentele dintre cubism si perioada roz sunt enorme. Ele arata in mod evident nu numai ca in arta sa a existat un punct de cotitura, ci si ca Picasso a initiat o revolta impotriva artei occidentale in general.

Tabloul “Domnisoarele din Avignon” este cel care marcheaza inceputul perioadei cubiste. Treptat, lui Picasso i s-au alaturat altii. Braque, in special, incepuse sa se intreaca cu el in dezvoltarea noii arte. Si, in ciuda rivalitatii artistice, cei doi pictori au devenit prieteni. In anii care au urmat, aveau sa exploreze posibilitatile cubismului.

Perioada dintre cele doua razboaie (1918 – 1936)

“Clasicismul” in arta lui Picasso

Excursia in Italia din februarie si martie 1917 l-a facut pe Picasso sa se distanteze de maniera analitica, de disecare alucrurilor, inerenta a cubismului. In aceasta perioada urm asa intre in repetitii la Roma baletul “Parada” al tanarului poet Jean Cocteau. Picasso facuse decorurile de fundal. Aici cunoaste pe Olga Koklova, o balerina din trupa baletului rusesc.

In 1918, Olga Koklova si-a schimbat numele in Picasso. Casatoria a adus schimbari si in felul de viata a artistului. Picasso a incetat sa-si mai cultive imaginea boema de geniu artistic si a inceput sa etaleze mandria unui maestru constient de pozitia sa superioara.

In vara anului 1922, intr- o vacanta la Dinard in Bretania, Picasso a pictat “Femei alergand pe plaja”. Corpurile lor carnoase se intind peste intregul tablou, femeia din stanga miscandu-se de sus in jos, iar cealalta intinzandu-se de la stanga la dreapta.

In 1923, intr-o vacanta la Antibes, Picasso a creat tabloul “Naiul”, acesta este considerat cel mai important din “perioada clasicista”, nu doar prin tema, ci si prin aceea ca reuneste trasaturi socotite intotdeauna “clasice” si care au fost considerate drept norma, secole de-a randul, in judecarea meritelor artistice ale cuiva.

Picasso si suprarealismul

“Domnisoara, aveti un chip interesant. As vrea sa va fac portretul. Numele meu este Picasso.” Direct la subiect – asa s-a imprietenit Picasso cu Marie-Therese Walter in 1927. In anii care au urmat, Marie-Therese i-a oferit lui Picasso un refugiu pentru alienarea sa fata de Olga. “Femeie cu o floare” din 1932 este un portret al lui Marie-Therese, deformat si distorsionat in maniera suprarealista, atat de la moda in acea vreme.

Picasso recunoaste ca cea mai ingrozitoare perioada a vietii sale a inceput in iunie 1935. Marie-Therese era insarcinata, divortul de Olga se tot amana: averea lor comuna devenise subiect pentru avocati.

Tablourile din aceasta perioada vorbesc despre uimire si perplexitate. O data cu “Portretul Dorei Maar”, Picasso incepe sa se apropie de “Guernica”.

Experienta razboiului (1937 – 1945)

“Guernica” lui Picasso infatiseaza un eveniment istoric intr-o maniera inca permisa in epoca autonomiei artistilor: in loc sa ne ofere perspectiva unui martor ocular, pictorul reda propria sa groaza. Totusi, cand tabloul a fost pictat, in mai-iunie 1937, el a fost considerat extrem de legat de realitate. In luna ianuarie, Picasso fusese rugat de guvernul republican, guvernul oficial din Spania, sa contribuie cu un tablou monumental la pavilionul national din acea vara de la Expozitia Mondiala din Paris. Desi ii displacea ideea de a lua comenzi, Picasso s-a hotarat sa ilustreze tema “pictorul si atelierul”. Cand a auzit insa de bombardarea orasului Guernica, a respins ideea initiala de a aduce un omagiu creativitatii personale.

Guernica a ramas in constiinta colectiva a secolului XX deoarece tabloul cu acelasi nume nu ne-a lasat sa uitam ce s-a intamplat. Dupa 40 de ani de exil la New York, tabloul s-a reintors in Spania in 1981.

Operele tarzii (1946 – 1973)

In vara anului 1945, Picasso a obosit de existenta claustrofobica pe care o dusese la Paris atatia ani si s-a decis sa-si cumpere o casa veche in satul Menerbes.

Jacqueline este femeia cu care Picasso se va casatori in anul 1961, cand el avea deja o varsta inaintata.

Lui Picasso ii placea in continuare sa picteze serii intregi de tablouri. A dobandit o popularitate inimaginabila, a strans o avere fabuloasa si a servit claselor mijlocii drept subiect fata de care isi puteau manifesta gandirea liberala si competenta.

In 1971 Picasso isi va serba cei 90 de ani. Iar, mai tarziu, in anul 1973, la 8 aprilie, Picasso moare la Mougins si este inmormantat pe proprietatea sa, Chateau Vauvenargues.

Încă din cele mai vechi timpuri, sculptura în piatră s-a manifestat sub toate aspectele fundamentale pe care le cunoaştem astăzi: ca artă independentă, de sine stătătoare, sau ca artă auxiliară, subordonată şi integrată arhitecturii.

Subliniem însă că în toate epocile, marile opere sculpturale au fost figurative, de inspiraţie antropomorfa şi zoomorfa în primul rând.

Sculptura religioasa sau funerara a avut un prim start in perioada evului mediu atunci cand familiile ce aveau un inalt rang au facut demersuri pentru realizarea sarcofagelor sculptate si a mormintelor cu diverse decoratiuni simbolice.

Decoratiuni precum frunzele de acant sau ingeri in diferite scene erau adesea intalnite in reprezentarile din acea perioada.

Materialul preferat pentru realizarea obiectelor de cult a fost piatra, cimentul si marmura. Au existat mari cereri pentru crucile brodate cu diferite forme de trafor ori mici sculpturi realizate in relief.

In perioada bizantina cel mai important element decorativ si simbol al reinvierii, a fost paunul.

S-a continuat de asemenea sculptarea unor imagini sacre, in marmura si in calcar.

A predominat sculptura-broderie si tehniciile reliefului plat, intalnindu-se in lucrarile realizate in marmura unde aceasta era gravata cu imagini religioase. Prin progresul artistic al cioplitului in piatra au crescut si cererile lucrarilor artistice in special cele bisericesti din Occidentul latin (in special Italia).

Bazele si capitelurile colonetelor bisericesti purtau animale reale sau fantastice, caracteristice pentru sculptura romanica.

Ca artă autonomă, independentă de arhitectură, sculptura lapidară în relief cunoaşte o imensă răspândire în plastica funerară, devenind creaţie de sine stătătoare mai ales în ansamblurile decorative ale sarcofagelor şi pietrelor de mormânt.

O categorie cu totul specială a plasticii lapidare adosate( inscriptii, ornamente gravate in piatra), caracteristică în primul rând evului mediu, menţionăm sculptura heraldică. Aceasta reprezinta nenumărate embleme şi steme de state, de oraşe, de domenii nobiliare sau de bresle meşteşugăreşti.

Pe teritoriul patriei noastre sculptura în piatră s-a practicat din cele mai vechi timpuri ( primele formaţiuni statale geto-dacice ), fiind atestată atât în stare libera cât şi adosată.

În epoca statelor medievale romanesti predomină exclusiv sculptura nonfigurativă, subordonată arhitecturii. Sculptura funerară pur decorativă a fost concretizată în reliefurile pietrelor de mormânt.